DIALOGUL
EVAZIUNILOR ESTETICE
Volumul semnat de Andrea H. Hedeș, Aritmii ( Editura NEUMA, Cluj-Napoca, 2015),
debutează cu un ciclu poetic intitulat, conform lui Hesiod, Munci și zile. Sunt diverse aspectări
ale transcendenței, care etalează deosebite virtuți picturale, accepțiunile ludice
profilându-se firesc printre imagini
pline de gravitate. Exprimarea poetică metaforizată ar putea fi încadrată în
paradigma fluidității. Aparenta abordare minimalistă internalizează multiple
potențialități, astfel fiindu-ne exersat elanul hermeneutic. Astfel, observăm
cum căile poștale diafane facilitează circulația pregnant onirică a unui grup
de sfinți ce privilegiază livreștile aspecte proprii existenței: "fiecare ținea câte o
carte în mână/ cu un zâmbet o citea/ ne-am rugat împreună/ începuse să ningă/
noapte îmi venea/ mănușă de porțelan". Aceste simboluri presupun constante
evaziuni spre atât de complexele teritorii imaginare. Adâncimea metafizică se
conjugă cu sentimentul neantului: "Îngerul a strigat/ se speriase de
moarte/ văzuse-ntâia dată/ înecatul din fântână/ dar eu/ îl știu pe îngerul
acesta/ deja îi putreziseră aripile/ mă dureau oarecum plescăielile/ apei
sfințite de oasele lui/ îi rămase spaima pe când/ eu desenasem cu violet/ aripa
dreaptă și ruptă/ a fântânii." Pe de altă parte, agapele angelice invocă
apoteoza cântării cântărilor "în fum de tămâie în fața unei halbe cu/
aghiazmă". Accepțiunile dramatice sunt ușor recognoscibile în versurile
din Aritmii. Deseori, Andrea H. Hedeș
brodează naturi statice aspectate întru cromatica
întunecatelor cântece. Următorul
ciclu liric, Ploaia și roua se revendică
din gândirea chineză și conține estetizări ce reliefează caracteristicile unei
lumi crepusculare, consonantă cu abisalitatea "marmurei în vinele
timpului". În regim evanescent e apropiat un zbor încărcat de sensuri,
abluțiunile cu nimb esoteric întregind părțile tainice ale ființei: "Ai
ajunat/ de la pâine și apă și foc/ te-ai îmbăiat/ în apă ne-ncepută/ în ierburi
de vrajă/ picurând de parfum / te-ai înveștmântat/ în alb orbitor/ coiful spada
și scutul de aur// ai îngenunchiat/ între coapsele albe." Misterul și
pasiunea constituie elementele definitorii ale acestor ipostaze fluide, acolo
unde se remarcă și unele fulgurante tușe din zona atmosferei goticului:
"Cu cearcăne lungi/ înaltă pășind/ mângâind un creștet/ sărutând un obraz/
cum ceața subțire/ plânsul ei/ ținând în palmă/ degete reci/ legănând/vorbe
nicicând rostite/ treaptă cu treaptă/ coborând/ până la cei dintâi/ morți
îmbrățișați/ paloarea lor acoperind/ sfiindu-se/ cu cearcăne lungi/ înaltă
pășind." Influxurile thanatice promit mari plecări fecunde, departe de
perenitatea obscură. Motivul rimbaldian je est
un autre este prezent în textele cărții, ca pentru a particulariza o
decorativă "dantelă neagră". Sinteza iubirii cu dorința extincției
determină accese estetice situate într-un greu decelabil areal-limită. Următoarele
poezii sunt reunite sub titlul Lamentații.
Pentru că ultragierile ating nivelul superior ("sub foaie de gheață/ inima"), vibrația sacră
reprezintă soluția naturală. Simțim cum sfera soteriologică aprinde, irizat,
sufletul. Dar presiunea iluziei este constantă, ceea ce favorizează
solitudinea. Dorința maximală de ajungere în preajma divinului determină o considerabilă
problematică având nuanțate implicații ontologice: "Cum stai Tu/ atât de
aproape de dragoste/ atât de aproape de dragoste/ în lumina Ta/ eu/ nimic nu
mai văd/ trag fâșii de carne/ străvezie/ din mine/ și sângele care picură/ nu e
leac/ și Îți spun/ nu mă încerca/ încearcă-mă cu apă/ încearcă-mă cu foc/ cu
dragoste/ nu mă încerca/ cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ în lumina
ei/ eu/ nimic/ nu mai văd/ un vârtej mă dansează/ împinge înafară/ culoarea din
sânge/ sângele din fusul de carne/ și nevăzut/ nesimțit/ neștiut/
răstimpul." Toate aceste interogații consonează cu abisul metafizic, incandescență mereu situată în
prim-plan. Mesajul poate fi exprimat și sub forma unei fulgurații din care
transpare speranța: "O plimbare cu vântul în față/ într-o zi de iarnă/
viața// fulg de nea/ singur/ între fulgi de nea// în așteptarea primăverii/
când Te voi revedea." În Cântecele finale problematica morții
este abordată și într-un registru mai relaxat. E dorit asiduu un soi de dialog
cu cei trecuți dincolo. Despărțirea de teluric poate
lua și forma unei benigne erotizări: "Ea e frumoasă/ își târâie pașii/ dar
atât de frumoasă/ privirea ei.../ te pătrunde neantul/ vocea ei/ o șoaptă/ e
îndeajuns/ irezistibilă/ niciodată vulgară/ invincibilă/ subțirime și
străvezime/ trupul ei/ dezgolit/ în atâta liniște/ în atâta frig/ dansul ei/
ea/ toată/ niciodată vulgară/ invincibilă/ cine vreodată/ a putut să-i reziste/
ei/ cea atât de frumoasă// despre moarte/ numai de bine." Sunt preconizate
diverse modalități de comunicare între cele două tărâmuri, totul pe special
fond ludic. Persistă în această atmosferă lirică realizată de Andrea H. Hedeș un
parfum al irecognoscibilului, punte morganatică peste simboluri. Pe undeva,
pare că întrezărim figura luntrașului Charon, cel atât de apropiat traseelor
nocturne ale sufletului. Uneori, "nimeni nimeni nu mai vrea/ să se întorcă
de dincolo.", ca un motiv în plus de meditație. Ideatica morții comportă
nesfârșite fațete vizând interioritatea, dematerializantă, atunci când
"orice drum/ duce spre moarte/ spre moarte duce". Evaziunile întru
lirism din Aritmii compun imagini de
calitate, profund dezirabile.
