RUNE 2.

Rune

     Foto: Andrea Hedeș

RUNE 1.

                   Rune.

                       Foto: Andrea Hedeș

                     

Trecutul e o sărbătoare - Horia Gârbea

        Cronică nouă, se poate citi în numărul aniversar al Revistei Convorbiri Literare

                                           aici

sau mai jos:

Spre tara de dincolo de valuri

„Am fost pe un lac/ si mi s-a părut/ că as fi singur/ vîslasul învîrtea încet/ o singură vîslă prinsă/ ca o lingură din lemn/ la capătul bărcii/ si barca înainta// nu stiam nici unul dintre noi/ vreo limbă în care/ ne-am fi putut întelege/ si cred că oricum am fi tăcut// barca înainta/ spre un loc unde/ nu mai fusesem niciodată/ o pagodă se oglindea/ în lac/ si m-am bucurat/ că nu stiu limba/ vîslasului si nu pot/ să-l întreb unde mergem” (pe lac).

„ A scrie literatură? Imaginati-vă că sînteti singuri într-o pădure noaptea si că, pentru a vă pieri teama, cîntati. A scrie literatură e ca si cum ti-ai cînta singur noaptea într-o pădure ca să nu-ti mai fie frică, este răspunsul lui Horia Gârbea la întrebarea adresată de niste liceeni, este mărturisirea artistului constient că actul creatiei înseamnă să-ti asumi singurătatea si cîntecul si lumea, fie ea o pădure noaptea, si numai acestea toate înseamnă a scrie literatură” (Camelia Săpoiu).

Dar a scrie poezie? Poate însemna să fii pe un lac, într-o barcă în care esti doar tu si vîslasul, iar aceasta este o coplesitoare singurătate. Iar vîslasul-Daimon, Caron, ori poate, mai degrabă, însusi Wang Fo, să îndrepte barca spre un loc unde nu ai mai fost niciodată. Un loc prin care să treci, să pleci dincolo, în tabloul desăvîrsit, identificîndu-te, contopindu-te, devenind parte din visul mătăsii.

Realizarea unei stampe presupunea munca unei întregi echipe acordate perfect: editorul, gravorul (horishi), însărcinat să transpună pe lemn opera artistului (eshi) iar (surishi) era cel care o imprima pe gingasa mătase, acestia erau artizanii migăloasei întreprinderi, stampa fiind o imagine imprimată pe mătase, „după un desen gravat pe o placă de metal moale, cupru ori zinc (gravură), de piatră (litografie) sau de lemn (xilogravură”) (Wikipedia). Întreagă această muncă de echipă, necesară în realizarea unei atît de pretioase lucrări, este realizată aici, în Trecutul e o sărbătoare (Editura Tracus Arte, 2012), cel mai recent volum de poeme al lui Horia Gârbea, de către o singură persoană, poetul. Întreg talentul dramaturgic îi foloseste la organizarea si punerea atentă, bine calculată, premeditată, în scenă a fiecărui element, fie el parfum, culoare sau personaj. Aceasta presupune, pe de o parte, pragmatism, obiectivitate si un anume fel de detasare necesară pentru a privi oarecum din exterior opera, pe de altă parte, o sensibilitate, un lirism de un rafinament si o gratie delicate, neostentative si cu atît mai acute. Compozitia este minutioasă, specifică stampei, de „pătrat decupat”, (istoria-artei.blogspot.ro), din „lumea trecătoare, plutitoare”. La fel ca în stampa japoneză, lucrurile si fiintele sînt reduse la esente, balastul este aruncat peste bordul poemului, concentrîndu-se pe esential, în defavoarea detaliului devenit inoportun, la fel ca în cazul acelor picturi vechi despre care Li Jin Hua spunea că „pot să contină nenumărate lucruri, fără să fie aglomerate sau pot avea doar cîteva elemente fără să dea senzatia de subtiere sau disperare (...) subtiate fără să fie goale sau ireale, acea Calitate a Golului, a Vidului, cu functie de Amplificator, specifică spiritului Dao” (Arta compozitiei, Ion Truică) si care a fost preluată si dezvoltată de cultura niponă în ukio-e. Aidoma unui caligraf, Horia Gârbea „alternează plinurile cu golurile, tusele groase cu cele subtiri, trăsăturile energice cu duetul uniform, transformînd pagina într-o compozitie plină de viată imaginată de un ritm propriu” (Yvonne Hassan, în volumul Arta compozitiei de Ion Truică). Această asemănare între caligrafie si stampa japoneză a fost deja remarcată de Emil Cioran, cel care o vede ca „derivînd din natura cu totul particulară a picturii japoneze, o variantă modificată a unei arte multimilenare, caligrafia” ( http://mayumablog.wordpress.com ) Tocmai această asemănare între scris si imagine, între caligrafie si pictură, impresionează la aceste poeme create „ ca si cînd tăcerea ar fi fost un perete, iar vorbele niste culori de asternut pe albul lui”. (Izbăvirea lui Wang Fo, Marguerite Yourcenar) Coloritul este, în functie de notele, de acordurile pe care poetul Horia Gârbea urmăreste să le redea, fie cele clasice, de începuturi ale ukio-e, si anume alb-negru, în poeme precum duminică dimineată: „vin corbii/ vin corbii/ pe cîmpul de luptă/ găsesc o oaste împietrită (...) // vin pescărusii/ vin pescărusii/ pe plajă găsesc/ o corabie pietrificată (...)// doisprezece copii/ în straie grele de gală/ poartă lumînările albe (...) si înalte cum sînt/ mai clară apare umbra lor”, sala tronului: la frîngerea copacului/ negru de ploaie/ cei care m-au chemat/ au trecut cărîndu-si pe umeri/ mortii bine-mirositori (...) // printre fantome tinere/ printre îngeri tocati (...) // dar toate nu sînt/ decît o pădure sub brumă/ un sir de movile albe/ sub care poate zac/ eroii putreziti/ lîngă marii lasi calcinati”, fie coloritul mai tîrziu, specific, redus si el la cîteva nuante-esente, pt a corespunde întocmai caracteristicilor acestui gen de artă, asa ca în somatia: „stai că trag/ a strigat paznicul/ stai că trag// a tras/ si ecranul s-a pătat de sînge/ pata a luat forma/ unui fluture/ si au zburat amîndoi/ spre cea mai apropiată lumină, sau un cimitir mic/ la marginea mării/ apa ei se vede/ nemiscată o stîncă/ strălucitoare printre/ palmieri (primăvară în galileea)”, fie pigmentul Albastru de Prusia, dezvelit într-un sir de aizuri-e (stampe albastre), „albastru, probabil, al spatiului si al eternitătii” (Kenneth White), al ideii că niste ziduri nu fac o carceră ori nota gravă a unei albastre tristeti? Lăsăm cititorului bucuria descoperii.

De la Lettres orientales, ciclul de poeme din volumul Pantera sus pe clavecin, publicat în 2011, pînă la Trecutul e o sărbătoare, apărut în acest an la aceeasi Editură Tracus Arte, la distantă, iată, de doar un an, aceste mărturisiri orientale au fost fin decantate, au fost interiorizate, asimilate, integrate organic, regăsindu-se acum, descifrări siderale dar cumpănite, în noul volum de poeme la nivelul soaptei, al fosnetului mătăsii, al frumusetii ascunse a unei ceainării sukiya. Iar dacă Hokusai „s-a plimbat cu mintea în jurul muntelui Fuji”, Horia Gârbea s-a plimbat cu mintea în jurul eternei întrebări: „a fi sau a nu fi”. Poemele din volumul Trecutul e o sărbătoare, grupate în două cicluri Cum se anuntă o victorie si Amintiri din închisoare (poeme în proză) propun 34 de vederi ale acestei interogatii. Personajele acestor puneri în scenă lirice sînt toate personaje simbol: Tîmplarul, Groparul, Popa, Cîrciuma, Corbul, Mesagerul, Bătrînul, Zeul, Femeia, Prizonierul, Gardianul, Poetul, Vînătorul, Mielul, Turnul, Cimitirul, Olimpul, Dumnezeu, alcătuind un tarot propriu liricii lui Horia Gârbea. Cu dexteritate, acesta amestecă lamele-poem si le etalează sub forma unor elegante stampe, fiecare concentrînd în sine o parabolă, fiecare fiind un exercitiu de meditatie asupra vietii si mortii, asupra naturii umane, asupra vremelniciei si eternitătii. Zbuciumul Vietii, al Existentei, spectaculos si dramatic în frumusetea sa, este totusi un zbucium de o clipă, o clipă evanescentă în contrast cu repaosul Eternitătii profilate în fundal sub chipul maiestuos al Muntelui. Ukiyo-e, lumea plutitoare, lumea trecătoare. Acesta este mesajul Marelui val de la Kanagawa, acesta este contrastul prezent dintotdeauna în existenta umană, acestea sînt căutările lui Horia Gârbea în cele 34 de poeme. Captivă în închisoarea clipei, fiinta umană nu păstrează clipa, dar păstrează masca. Fiecare îsi are propria închisoare, uneori ne sîntem propriii prizonieri, claustrati într-un bal mascat ce durează douăsprezece clipe, suficient timp „cît să întelegi/ că nu e usor/ să porti mantii de gală/ mitre si coroane”, suficient timp cît să te apuci de dresură de sobolani sau de pescărusi, mereu cu susurul talazelor în auz, mereu în umbra unui turn, a unui Olimp, sau a unui cimitir. 34 de interogări, de exercitii spirituale, de ferestre, de poteci ce deschid alte cărări, căci Horia Gârbea nu oferă solutii, răspunsuri ori sentinte. Nu acesta este rolul poeziei, nu acesta este rolul poetului. Horia Gârbea asează, cu mîna fără tremur, placa de lemn pe mătasea ce se trezeste din vis într-un alt vis. Iar cititorii săi sînt dintre aceia „făcuti să se piardă înlăuntrul unui tablou. (...) Spre tara de dincolo de valuri”. ( Izbăvirea Maestrului Wang Fo, Marguerite Yourcenar)

2 septembrie 2012

Dincolo

                

  Dincolo de tăciunii răsăritului

închegare de fum

legănare în burți de corăbii

prima stea

aninate ierburi mărunte

la genunchiul vântului sterp

butoaie de leșie joacă-marginea zării

înfiripate cămile din aur vechi

cufere cu dorințe se-mbată

de drumul nisipului

miruita cale

sub netezite înalturi

singurătatea rupe năvodul

solzi scânteiază

o mie de ani ajunare

de tihnă

din tăcere-n tăcere

voi cina în curând

sub mesteceni

parfumatele rodii

cum în arbori tânguindu-se

rotundul viorii.

Andrea Hedeș - din volumul în pregătire Geografii