LA DOUĂ ZILE DISTANȚĂ - MARIN MĂLAICU-HONDRARI

              Și tot în numărul pe decembrie, o cronică la volumul de versuri al lui Marin Malaicu -Hondrari, La două zile distanță, de citit aici http://www.mesagerul.ro/ipaper/2011/12/31/mesagerul-literar-si-artistic-decembrie2011  sau aici:

Disperare lucidă




Poet, prozator, traducător, Marin Mălaicu-Hondrari revine la întâia sa dragoste, poezia, cu un volum deja premiat în cadrul celei de-a VIII-a ediții a Colocviilor Revistei Transilvania, în această toamnă, la Sibiu: La două zile distanță, volum apărut la Editura Charmides, Bistrița, 2011.

La două zile distanță este locul în care Marin Mălaicu-Hondrari vorbește îndelung despre cele/ văzute și nevăzute știute și neștiute, dislocând vertebrele drumului care ne poartă în trei experiențe inițiatice :Immigrant Song. Poemele din Cordoba, Două poeme de dragoste și Zborul femeii pe deasupra bărbatului. Pentru cel care mărturisește că orice plecare e la capătul lumii, volumul de față este o plimbare. Mai mult în tăcere, dar nici o clipă o plimbare de plăcere. Volumul este unul al pulberii drumurilor: drumul spre sine și, timid, drumul spre ceilalți, drumul spre casă și drumul spre aiurea, drumul spre interior și drumul spre ceilalți, spre aici și spre dincolo, spre poezie și spre femeie, spre iluzii și spre nefericire, este o întâlnire cu copilul Poetry pe plaja unde Shelley a murit, este marea străbătută pe sub toate apele ei, spre un loc unde mâna/ făcută streașină la ochi/ duce la înțelesuri stranii, un loc unde încă putem auzi cuțitele de bucătărie/ cum treceau pe întuneric/ din sertar în sertar. Nu este o excursie iar destinația nu este una comodă, căci fie el în Cordoba, în dragoste ori dedesubtul unui fantastic zbor, poetul este și rămâne un imigrant încercând să se adapteze, să se ajusteze lumilor care nu sunt de poezie. Între piatră și altar, el încearcă să se opună dezintegrării care ar însemna negarea de sine și în același timp să se adapteze unor lumi procustiene. Între realitățile exterioare sieși ori realitatea-binecuvântare și blestem, devoratoare, a existenței și totuși singura posibilă organizare articulată, articulată conform indicației de metrom a ritmurilor altei dimensiuni, poetul luptă cu diluarea dureroasă în lumile străine în care nu poate decât rătăci într-un perpetuu exil. Singura Cale este tot o rătăcire, dureros asumată, aceea a animalului ocult. Artistul, poetul, este demiurgul unui univers în care singur se claustrează, este ziditorul și ofranda vie sădită la temelia propriei gramatici a durerii, călău și victimă, se condiționează mutual, fără a fi avut vreodată de ales: și nu-i nimeni să ne scoată din cumplita zidire numită/ ACOLO UNDE ÎNSUȘI POETUL STĂ DE VORBĂ CU SINE ÎNSUȘI/ viețuim la limită/ cu disperarea pe disperare călcând.

Poemele ritmează în sfera elegiacului, a lamento-ului: tânguirile unui Atlas gârbovit sub povara-i înstelată . Sub elegantul ascetism stilistic răzbat tresăririle unui poem șlefuit până la delicatul rotund al perlei precum Ce ar fi trebuit să uit: o femeie străbate zece încăperi/ pentru a se feri de căldură.// se dezbracă lângă o cuvertură de lână.// un bărbat o urmează și închide fără zgomot/ obloanele verzi.// e amiază./într-un alt loc, s-ar fi auzit șoarecii.// pe trupul femeii cad dungi de lumină/ și bucățele de zugrăveală.// un câine latră o singură dată ori degradeurile unei singurătăți care aproape prinde formă sonoră eu cânt la un instrument teribil/ muzică de surdo-muți,/ litanii și pianine/ violine/ columne în auz, la fel în poeme de forță ce dansează ingenuu într-un regim semantico-simbolic particular precum în Poemul amorf.

Poezie cu parcurs în arc, un desen curat a cărui psalmodie repetă o singură culoare, cu întreg evantaiul sensurilor sale: aceea a disperării. Privilegiu la care, ca într-o baptisma, este invitat și cititorul: delicat și temerar exercițiu de voyeurism.

ZECE ZILE SUB VĂL - DANIELA ZECA-BUZURA

                         În Mesagerul Literar și Artistic de Bistrița, numărul pe decembrie, a apărut cronica mea la Zece zile sub văl - Daniela Zeca-Buzura   http://www.mesagerul.ro/ipaper/2011/12/31/mesagerul-literar-si-artistic-decembrie2011   


Omar, cel adevărat




După Istoria romanțată a unui safari și Demonii vântului, două cărți ale inițierilor eșuate după cum le numește autoarea lor, Daniela Zeca-Buzura, o nouă carte, de această dată una a inițierilor magice, o celebrare a exaltării sufletului, ne poartă Zece zile sub văl iar covorul zburător în care sunt țesute cuvintele Danielei Zeca-Buzura și fotografiile lui Mihai-Adrian Buzura își duce călătorul fermecat sub un mistic albastru de Persia, în lumina de miere și șofran din orașul Yazd, ori în Țara turnurilor de vânt. Este o carte închegată din memoria fulgurantă a ochilor noștri și a aparatului de fotografiat – în două din cele mai importante orașe:Esfahan și Yazd.....

Prima, cea mai simplă dar și cea mai gravă eroare e să judeci Iranul după coduri europene. ( ... ) Ori tocmai aici survine distincția dintre un mesager și un pasager, dintre contemplatorul unui spațiu și simplul său interpret. ( ... ) Iranienii din Esfahan îi venerează și astăzi pe Arthur H. Hope, profesorul american și soția sa,acreditați în anturajul academic al lumii moderne drept cei mai avizați orientaliști nu atât pt erudiția lor ( ... ) ci pentru felul de a-și asuma o lume străină, fără rezerve sau prejudecăți și, mai ales, fără prospecte de călătorie... Zece zile sub văl este un îndemn adresat călătorului din fiecare cititor să devină propriul său învățător și să învețe prin observație și reflecție, căci cunoașterea înseamnă vremea nașterii fără sfârșit*- numai așa vom putea vedea că Iranul nu e o axă beligerantă și nu e doar un puț cu benzină. Iranul profund sunt oamenii simpli, care vor să le fie mai bine lor și copiilor pe care îi au, și ție, Străinul.

Zece zile sub văl este un fotojurnal de călătorie. Mariajul dintre fotografie și cuvânt este de o fecundă prospețime și fluiditate.Imaginea nu vine să strivească vorbele, care au ele însele o culoare vibrantă și plină de bucurie, ci să le inspire și să le potențeze, să le îmbrățișeze așa cum aurul îmbrățișează o nestemată. Este un dialog armonic aici :armonia polifoniei pe două voci - imagine și cuvânt în respiraţie eşalonată. Fotografiile, care surprind delicatele umbre ale serii peste bijuterii arhitectonice, jocurile soarelui pe străduțe și porticuri de cărămidă nearsă, curcubeele de apă și mai presus de toate , harul cu care artistul fotograf a surprins esența Iranului în fotografiile intitulate simplu chipuri din Iran, pe de o parte și cuvintele cu dulceața lor visătoare, pe de altă parte: ...simetrii complicate , destinate să facă sunetul să rămână armonios, căci aceasta e sala de muzică. O caligrafie de spumă, ca un vis delicat al împărătesei haremului... ori ...am văzut această culoare vibrantă și unică, neasemănătoare nici cu cerul iranian, nici cu valurile litoralului caspic și nici măcar cu nopțile de brocart de de-asupra deșertului. De pildă, albastrul de pe cupola Masjid-e-Lutfollah e albastrul profund și aproape mistic al peruzelei de Iran, e albastrul răbdării și al tăcerii, al șoaptei sub văl și al artei disimulării, numită taarof, care nu pot fi înțelese și nici anulate printr-un simplu click al computerului, imaginile și cuvintele deci, sau, mai bine zis, fotograful Mihai-Adrian Buzura și scriitoarea Daniela Zeca – Buzura desfășoară cu virtuozitate un recital de pian la patru mâini.



Zece zile sub văl este jurnalul unei duble călătorii :acela al unei călătorii în Iran și mai este jurnalul unei călătorii interioare. El cartografiază, pas cu pas, o lume. Desenează, tot mai deslușit, un chip. Și de aceea este de două ori un privilegiu acest dar făcut cititorului, care este Zece zile sub văl. Pt că el deschide ochiul limpede, neumbrit de prejudecăți, asupra unui ținut redând apoi imaginea cu bucurie și bună credință privirii avide a cititorului din fotoliu și apoi pentru că el ridică vălul asupra procesului tainic, intim, al coagulării unei lumi, aceea a cărții, și a unui chip, chipul lui Omar, eroul acesteia.



Iar pe Omar îl vedem, îl simțim pretutindeni. Daniela Zeca – Buzura îl poartă în carnea gândului său, nu cu neliniște maternă ci cu zbuciumul creatorului înaintea ideii ce prinde formă.Îl simțim pe Omar înfiripându-se, prinzând chip sub sigiliul numelui său, aproape gata, aproape pregătit, fremătând de nerăbdare și teamă,să se întrupeze în cuvânt scris, să vină pe lume, pe lumea lui, aceea dintre coperțile unei cărți, cu nimic mai puțin reală decât cea în care, zilnic, fiecare din noi, ne scriem existența, pagină cu pagină. Este privilegiul rar și de preț al unei ocheade înlăuntrul laboratorului alchimc al unui scriitor. Dezvelirea miezului lumii ce se naște. Secretele vin cu noi, oriunde am fi, iar secretul care mă însoțește pe mine e zoroastrianul Omar. De entuziasm și de nerăbdarea de a-i ști orașul, în prima seară, după ce am ajuns în Yazd, am început să povestesc despre el ca despre un om viu, cu însuflețirea unei persoane care își caută fratele. Neaimeh și iranienii care ne însoțeau au fost siguri că el există. Soțul meu a devenit stânjenit pentru această confuzie și, de mai multe ori, a încercat să rectifice: ”Omar e un personaj, dintr-o carte pe care o scrie”. Prea târziu. Aveam ceva nou de căutat în oraș, și, dintr-o dată, echipa a început a gândi cu mintea lui. Patru oameni care locuiaiu în deșert de când se născuseră mi-au dat sfaturi despre cum să-l găsesc și cum să-l împac. Despre cum devenise adolescent, în labirintul străduțelor de cărămidă nearsă, și despre cum îndurase arșița verilor.

Sunt îndrăgostită de Yazd ca de o făptură întreagă, care mă privește în ochi. Omar e aici peste tot, însă e un Omar copilandru, de dinainte de a-și fi ales să cuprindă mirajul unei țări de adopție. Dintr-o dată, senzorialitatea cu care percep pereții încinși, de paiantă, tăcerea încordată, dragostea pentru culori mi se schimbă în neliniști. Omar părăsește Iranul pentru un limb al păcatelor și al nimănui, așezat între el și închipuita lui Europă. Uneori, casa nu ne e unde vrem, și Omar se pierde încercând să strămute ținutul zartoshtilor pe un țărm care nu există. Seara, când mă plimb pe străduțe, port durerea personajului meu.

Ne rămâne să așteptăm întâlnirea cu Omar, cel pe care parcă îl cunoaștem deja, Omar, cel adevărat.



Andrea Hedeș

12.12.2011 la Dej





.

MICUL MEU INOROG

             
                         Astăzi, fiul nostru, Andrei Alexandru, împlinește 2 anișori.Născut sub semnul țapului cu un singur corn el este, cu adevărat, cel dintâi chemat și cuceritorul  lumilor noastre.
                        Fotografia este făcută vara trecută, la Zilele Castelul Banffy de la Bonțida. În zare, îi captaseră atenția niște...vikingi :)

LA MULȚI ANI, MIRCEA MUTHU!

               Astăzi e ziua de naștere a distinsului Profesor Mircea Muthu. La Mulți Ani și felicitări pentru recenta apariție a volumului Europa de sud-est in memoria culturala romaneasca: bibliografie, Editura Academiei Române. Un An Nou cu bucurii, domnule Profesor!