Poeme

                             Poeme noi. De citit în  Numărul 11 al Revistei Luceafărul de Dimineață  la rubrica ”Avanpremiere editoriale” sau mai jos. A fost o bucurie și o deosebită onoare de a publica aceste poeme în revista mea de suflet, la care scriu cronici literare de aproape 4 ani deja. Mulțumiri domnului Horia Gârbea pentru selecția poemelor. Acestea fac parte din volumul ”Aritmii”, volum care va apărea anul viitor, dacă ne ajută și Cel de Sus.

Poeme

        Andrea Hedeș

Munci și zile (fragmente)

I.
Dacă inima mea ar fi o grădină de vară
sfinţii cheflii ar sta de seara până dimineaţă
în fum de tămâie în faţa unei halbe cu agheazmă
şi târziu după ora închiderii miruiţi bine
s-ar ţine de mâini şi ar cânta
psalmii pe rând şi imnuri de slavă
şi când să plece ar mai cere
să mai guste o dată pentru ultima dată
în noaptea aceea în dimineaţa aceea grijania
dar inima mea vrea să fie
o grădină englezească înainte de ploaie
când fiecare boboc murmură
cântarea cântărilor
cântarea cântărilor.

II.
Am primit nouă sfinţi prin poştă
i-am adus în casă şi pluteau
cu capete visând alăturate
filigran în nouă petale
i-am şters de praf
cu un colţ de batistă
mai cu seamă unuia
i-am şters o lacrimă veche
ce demult nu se mai vedea
fiecare ţinea câte o carte în mână
cu un zâmbet o citea
ne-am rugat împreună
începuse să ningă
noaptea îmi venea
mănuşă de porţelan.

….
VI.
Iubitul meu este ca marea
tăcerile sale se sparg în auz
valuri ce mușcă țărmul
sunt sărutările gurii sale
cum pentru scoică talazul
așa sunt dezmierdările sale
ca marea freamătă iubitul meu
ca marea stârnită
învârtind a joacă o luntre
așa este iubitul meu
între tineri

ca o corabie lovită
geme inima mea

inima sa
cimitir de corăbii.

VII.
Cu cearcăne lungi
înaltă pășind
mângâind un creștet
sărutând un obraz
cum ceața subțire
plânsul ei
ținând în palmă
degete reci
legănând
vorbe nicicând rostite
treaptă cu treaptă
coborând
până la cei dintâi
morți îmbrățișați
paloarea lor acoperind
sfiindu-se
cu cearcăne lungi
înaltă pășind.

VIII.
Așa cum cade un cap obosit de pe umeri
zâmbind valurilor ce-l poartă
ia-mă de păr și târâie-mă în lumile tale
înger de peșteră
rotunde hăuri de tăcere
din priviri îndelung vom vorbi
jilavă mâna ta

va răsfira o șuviță de sânge
și târziu buzele tale
je ne sais pas trahir
și întunericul fecund...

XI.
Plouă tunetele tandre
se rostogolesc în palmele munților
oare mâna ta lunecă
peste translucidele gânduri?

XII.
Țărmuri de prescură
pudori sfârtecate de-un gând
ceafa mea arzând buzele tale
de o mie de ori te-aș ucide
de o mie de ori te-aș iubi

noaptea coboară
cu bucuria
roșului de mușcată.

Lamentații (fragmente)

II.
Stăpânul iluziilor
domnul valurilor amăgitoare
prințul mareelor
flux
și reflux nebuniei
lordul vuietului orbirii
amețeală dulce
chemare a neantului
abandonul ultimului pescăruș
părelnic

Preaînalte, mântuie-mă din brațele sale!

III.
Dansând
cu stăpânul iluziilor
și murmur în auz
singurătate
singurătate
sin-gu-ră-ta-te
și în inimă
suav prelung
plâns de vioară
cerul scânteietor
deșirându-se
infinitul
căzând în sine
picătură
cu picătură
nimicul.

IV.
Când tristețea
te îmbracă-n tristețe
veștminte lungi
veștminte grele
ușor fluturând
și ca un aer de iarnă
bine așezat
în inimă
geruri
și ghețuri
te însingurează

singurătatea

atunci abia lacrima
și numai lacrima

și Dumnezeu.

V.
Cum stai Tu
atât de aproape de dragoste
atât de aproape de dragoste
în lumina Ta
eu
nimic nu mai văd
trag fâșii de carne
străvezie
din mine
și sângele care picură
nu e leac
și Îți spun
nu mă încerca
încearcă-mă cu apă
încearcă-mă cu foc
cu dragoste
nu mă încerca
cum stai Tu
atât de aproape de dragoste
în lumina ei
eu
nimic
nu mai văd
un vârtej mă dansează
împinge în afară
culoarea din sânge
sângele din fusul de carne
și nevăzut
nesimțit
neștiut
răstimpul.

Doina Ioanid - Cusături

                        Cronică nouă! De citit în  Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj  sau mai jos:

Petite chanson de carillonneur

Andrea Hedeș

• View the full image

Începând chiar cu volumul de debut ”Duduca de marțipan” (2000, poeme în proză) și trecând prin”E vremea să porți cercei” (2001), ”Cartea burților și a singurătății” (2003), ”Poeme de trecere”(2005) și ”Ritmuri de îmblânzit aricioaica” (2010), vocea Doinei Ioanid este una distinctă și distinsă în polifonia liricii contemporane. Timbrul său delicat, de o mare sensibilitate, întrupare melodică a imaginii–metaforă ”magnolii de oțel”, a avut puterea de a susține, de la debut până în prezent, un ton cald și intens, menținând vocea ușoară și flexibilă, fidelă propriului drum, propriei partituri, un itinerar în linie evolutivă, lucru vădit și în cel mai recent volum de poeme”Cusături” (Editura Cartea Românească, București, 2014).
Poemele din ”Cusături” sunt dedicate ”Celor de aproape sau de departe care m-au însoțit în drumul meu”. Țesătura volumului se înfiripă din melodicitatea și ritmul interior al poemelor în proză și devine fundal pentru o polifonie a vocilor iubirii, decrepitudinii și morții desfășurată într-o scriitură contrapunctică bine stăpânită. Doina Ioanid realizează în acest nou volum acea puritate a liniei melodice, lină și fluentă, devenită semnătura recognoscibilă a liricii sale. Poemele sale au ceva din galanteria madrigalului și din albastrul romanței antonpanești, o mângâioasă voce dulce-amară, parfumat-picantă, de un legato bine ponderat, caracterizată de o agilitate și o flexibilitate ce permit glisarea din cotidian în Arcadia, din gestul mărunt în fluturarea muzicii timpului,dansând printre eroi și iluzii. Acest repertoriu, deloc facil, aceste teme ample, caracterizate de o somptuozitate severă (moartea, fugit irreparabile tempus, vanitas vanitatum) sunt interpretate cu reverberații de clopoțel de argint, cascade de emoții și deslușiri, ușoare și flexibile, în care implacabilul, pare un nor ușor, plutitor și a cărui culoare abia trădează greutatea sisifică a destinului uman. O anume pudoare și decență care dezvăluie doar ici-colo un petic cusut cu stângăcie pe inimă, fără degetar, în fugă, căci, nu-i așa, spectacolul trebuie să continue, păpușile de cârpe își joacă mai departe rolul pe mica-marea scenă în drama a cărei actori și spectatori sunt, fără să o știe, marionete în mâna destinului. Dar cea care nu învățat să poarte cercei, nu a învățat nici ”arta” cusutului: ”Acum îmi pare rău că n-am învățat să cos. N-am învățat să cos butoniere, nici flori pe etamină, nici ștergare.O singură dată am reușit să însăilez un ceai cu un nor și cu o vacă. Să coși e lucru mare. Poți să pui petice colorate peste gheburile gelatinoase din spatele oamenilor, poți să-ți faci măști de tafta, să nu te recunoască femeile-toporișcă cînd vin după tine, poți să te coși la loc, deodată cu ziua care vine. Poți?.”
Acest refuz al asumării și integrării în limitele efemere ale destinului omenesc, această lamentație începută în poemele din volumul de debut și incantată ca o formulă de protecție șamanică, fir roșu de-a lungul volumelor Doinei Ioanid, e un ”plâns răsturnat”, căci dacă Făt-Frumosul din basm a avut șansa de a plânge și de a cere înainte de venirea pe lume ”tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” iar mai apoi a beneficiat și de privilegiul de a greși, lunecând în Valea Plângerii, Duduca de marțipan nu a avut parte de astfel de șanse. Plânsul ei este acela al eroinei trezite în lume, fără drept de apel, nevoită să-și trăiască umanitatea, efemeritatea, feminitatea, ”tinerețea urmată de bătrânețe și viața urmată de moarte”, vânând în propria Vale a Plângerii iubirea, dar aceasta cu atât mai puțin i-a fost făgăduită la naștere... Cusături este drumul de întoarcere acasă, trecerea uimită prin locurile cunoscute de odinioară, este drumul spre copilărie, este și drumul interior, întors înlăuntru ca o spirală ce se închide în sine, iar drumul acesta mai are doar amintirile, doar fragmentele, doar petice de lume și din aceste bucăți, cusute stângaci se reface povestea unui ”a fost odată” , iar această poveste este act magic, punere în scena memoriei, catharsis și apă vie, singura formă de rezistență împotriva întrebării mute ” - Cum se poate una ca asta? mai alaltăieri am trecut pe aici; şi spunea tot ce ştia.” Iar răspunsul, departe de râsul care spulberă iluzia din basm, este ”Sîntem încă aici. Sîntem încă aici.” Acest răspuns, acest ecou, este el binecuvântare sau damnare?
”Nostalgii de duminică. Fețe ale iubirii, chipuri ale memoriri – boabe de piper puse sub limbă. Oameni zidiți din ce pot: iubire și spaimă, treceri mai mici și mai mari, cu atingeri și vise apucate stingher de o toartă. Nostalgii de duminică, învelișul cald al aerului pe obrajii mei. Și ziua continuă cu gesturi mici, regăsite cu deliciu. Sîntem încă aici, unde nu se vede prea bine, unde timpul ia umbra de pe chipul nostru și o aruncă în aer ca pe o clătită. Sîntem încă aici, în lumină, printre pomi. Așa ziceam. Așa zicem. Petite chanson de carillonneur.”