Simona-Grazia Dima - TAINE ŞI URCUŞURI
După volumul de versuri Cartea cu fluturi, Andrea H. Hedeş revine cu o carte de poeme total diferită ca atmosferă şi mijloace stilistice (Aritmii, Cluj-Napoca, Editura Neuma, 2015, prefaţă de Horia Gârbea). Atent cizelat şi structurat, materialul poetic compartimentat în patru cicluri (Munci şi zile, Ploaia şi roua, Lamentaţii şi Cântece) este dominat de o rostire în surdină, aparent impersonală, preocupată însă de captarea, într-o formă esenţializată, a unor intuiţii foarte intime. Volumul configurează, în trepte, o cale ascensională spre adevăruri fundamentale, într-un crescendo bine dozat.
Dotată cu un simţ special, heraclitic, pentru amănuntul fulgurant descriind drama evanescenţei, poeta captează întâi, cu emoţie, viaţa impenetrabilă a firii: „Fiecare ninsoare e altfel/ fiecare zăpadă alte culori/ alte rotunjimi fiece fulg/ nicicând neaua/ n-a păstrat/ ceva din urma aripilor noastre” (ciclul Ploaia şi roua, IV, p. 36).
Lirismul Andreei H. Hedeş are predilecţie spre lumea ascunsă, unde se petrec mari prefaceri şi se desăvârşeşte smerit pasionalitatea trăitoare în anonimat: „O bătrână/ îmbrăcată de biserică/ printre fulgi/ prinsă în cleştele cerpământului/ ce duci în spinare/ o întreabă sfinţii etiopieni/ ce duci în spinare/ o întreabă îngerii/ visele-mi le duc/ lui Dumnezeu” (Munci şi zile, VII, p. 25).
Extazul simţit în adâncul inimii, deşi plenitudinar, este discret, iar contrastul dintre vizibil şi diafanul de necaptat, abia întrezărit, se luminează, razant, prin antiteza dintre „grădina de vară cu sfinţi cheflii” şi „grădina englezească”, unde „fiecare boboc murmură/ cântare cântărilor” (ibidem, VI, p. 24), iar întâietatea se acordă vibraţiei vătuite îngânând o psalmodie a tăcerii, o muzică în întregime interiorizată. Poemul, prins în „tăcerile mele de-o viaţă”, joacă „în cruce pe azima sufletului”, acolo unde în „aerul rece de săbii/ anevoie răstiri de lumină/ sub beteală de seu/ prin blide cu patimi/ aromite căderi/ rotocoale de cântec” urnesc „soarele din pături de ceară” (ibid., VIII, p. 26). Atmosfera stilizat folclorizantă din primul ciclu poetic anunţă tensiuni ascunse, înfiorări prevestitoare: „străvezimile cad în cute uşoare/ se scutură pământul/ tăcerile joacă” (ibid.).
Câteva referinţe biografice prezente, judicios selectate de un spirit ales şi plin de înţelepciune, se rezumă la cele cu certă relevanţă poetică, cum ar fi imaginea mamei, „brodăreasa” – recipienta unui discret imn: „o mie de mâini/ degete rece/ apă de rodii/ din cărbuni ivind/ firul de mătasă/ clădind/ în vârf de ac/ îmbătaţii mesteceni// o mie de zile/ fiecare/ un cântec negru” (Munci şi zile, X, p. 28). Exemplul migalei materne rodeşte, transfigurat, în fiecare poem al Andreei Hedeş, prin cutuma concentrării imaginilor, a controlului hieratizant al expresiei. Ritualul brodării posedă şi o forţă iniţiatică, aproape de pragul mortal al fiinţei: „Ai murit/ întrebă/ aplecată peste mine// nu îmi dau seama/ încă nu/ cred că încă nu// străduieşte-te/ spuse/ strângând acul fin/ şi eu termin curând/ argint ierburi şi tremur/ muiate în noapte/ dar culoarea rodiilor/ culoarea rodiilor/ de ai şti/ să mi-o spui/încă nu o văd/ nu uita/ pe ochi/ să îmi brodezi mesteceni/ mamă” (ibidem, XI, p. 29–30).
Între tainele majore, copleşitoare, se află erosul, ţintă spirituală, dar şi ritual cosmic, circumscris lingvistic în prelungirea textelor sacre, biblice sau desprinse din gândirea chineză. Cultura spirituală, de o densitate şi comprehensiune excepţionale, a autoarei se deduce doar, fără niciun accent ostentativ, exterior. Horia Gârbea remarcă, pe drept cuvânt, în „sobrele poeme” (p. 7), „încordarea spirituală”, „simplitatea, absenţa nu doar a zorzoanelor, ci chiar a minimei cochetării a figurii de stil” (p. 11), obişnuite, generic vorbind, la majoritatea poeţilor.
Astfel, „căderea în iubire” are mai multă putere decât ne lasă imaginile să ghicim, focalizate, cum sunt, asupra esenţelor, a transformărilor structurale, iar nu a senzaţiilor, mai ales în contextul întrepătrunderii iubirii umane cu aceea divină, de unde o benefică ambiguitate: „când eu cad/ în dragoste/ ca-ntr-un hău clocotind” (Lamentaţii, VII, p. 59); „Îngerii aruncă în mine/ o inimă/ iar o inimă/ este grea/ atât de grea/ încât eu/ cad cad/ mereu ca-ntr-un hău/ clocotind” (ibidem, p. 60). Realitatea copleşitoare a iubirii este figurată când ca tăcere tunătoare: „tăcere-tunet lin/ cântul Fiinţei Tale fiind/ fiinţa mea dansând/ rotitor/ iartă-mă/ iartă-mă/ iartă-mă” (Lamentaţii, I, p. 51) ori forţă cosmică: „plouă tunetele tandre/ se rostogolesc în palmele munţilor/ oare mâna ta lunecă/ peste translucidele gânduri?” (Ploaia şi roua, XI, p. 44), când ca o depăşire a condiţiei umane, prin care omul parvine la esenţa sa: „pojarul/ şi noi altundeva/ pentru totdeauna/ altcineva” (ibidem, IX, p. 42) Proprie iubirii este, din nou, tăcerea, intensă vorbire rodnică, deşi neverbalizată: –„rotunde hăuri de tăcere/ din priviri îndelung vom vorbi/ (...) şi întunericul fecund” (ibid., VIII, p. 40).
O altă provocare iniţiatică lansată din numinos asupra eului liric o reprezintă presiunea necontenită a divinităţii: „Şi dacă aş şti/ ce Vrei de la mine/ ar fi mai uşor/ ar fi mai simplu/ ar durea mai puţin?/ aş pluti doar/ peste viaţă/ ca peste ape/ fără să-mi ud aripile/ şi de soare/ nicicând de soare nu m-aş apropia/ aş zbura doar/ pe sub el/ jos şi departe/ să nu-mi ard/ aripile obosite?” (Lamentaţii, VIII, p. 61), de unde un traseu indicibil. Viaţa, neclară, lipsită de coduri, se defineşte ca o „plimbare cu vântul în faţă/ într-o zi de iarnă/ (...) fulg de nea/ singur/ între fulgii de nea/ în aşteptarea primăverii/ când Te voi revedea”, se relaxează doar prin iminenţa reîntâlnirii (ibidem, IX, p. 62). Parcă pe urmele lui Nicolaus Cusanus, din Pacea între religii. Despre Dumnezeul ascuns, poeta socoteşte cunoaşterea umană o aproximare continuă, o „dinamică asimptotică”, inevitabil conjecturală. Nimicul constituie o tentaţie, o momentană golire de sens pe acest drum dificil: „Dansând/ cu stăpânul iluziilor (...) cerul scânteietor/ deşirându-se/ infinitul/ căzând în sine/ picătură cu picătură/ nimicul” (III, p. 53), ispită înfrântă numai de Divinitate: „abia atunci/ când vezi că nu mai rămâne nimic/ şi chemi nimicul acela la Tine/ şi atunci/ abia atunci/ în lumina Ta/ eu mă văd/ întrebând/ cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ atât de aproape de dragoste/ şi spunând/ nu mă încerca” (VI, 57–58).
Din nou încredinţarea proteguirii cereşti, în lipsa reperelor clar instilate în intelect: aşa cum aprecia N. Cusanus, „orice este cunoscut, dar nu prin acea cunoaştere prin care poate fi cunoscut, nu este cunoscut în adevăr, ci în altceva sau în alt fel decât în el însuşi. Prin urmare, este lipsit de minte cel care crede că ştie ceva cu adevărat, dar nu cunoaşte de fapt adevărul” (am citat din aceeaşi scriere, apărută la Ed. Humanitas în 2008, prefaţată de Anca Manolescu, traducerea din latină aparţinându-i lui Wilhelm Tauwinkl). Fiinţa poetică, supusă, aşteaptă încrezătoare, înfruntând spaima ancestrală înaintea rosturilor ce o depăşesc: „privirea e singură/ nimeni/ şi nimicul/ devorându-te/ cine te strigă/ cine te cheamă/ cine îţi ştie numele tainic// cine te leagănă/ de cine ţi-e frică? (Cântece, I, p. 67). Epurate de lesturi prozodice, de o frumuseţe albă, poemele Andreei Hedeş au ceva stenic şi învăluitor, în pofida esenţializării ce le-a înlăturat atractivitatea de tip glamour. Aşa cum remarcă Horia Gârbea, „Avem aici o poezie reţinută şi înţelepţită, epurată hotărât, poate prea sever” (p. 7). „Şi totuşi”, adaugă el, „textele emană o căldură specială” (p. 11).
Acest ultim ciclu, Cântece, dedicat bunicului Dariu, etalează un grupaj compact de poeme despre moarte (III, IV, p. 69–70, 71 şi infra), de o intensitate şi o tensiune a căutării absolut remarcabile: „moartea/ e a noastră/ a tuturor/ moartea e mama noastră/ mereu lângă noi/ răbdătoare/ iertătoare/ tăcută/ fără tihnă/ fără trădare” (Cântece, XV, p. 87). Revelatoriu, poeta simte că totuşi moartea nu există decât ca prezenţă apofatică, sugerată extrem de subtil: „Spun unii că există/ că au văzut-o cu ochii lor/ i-au simţit pe buze mirosul reavăn/ că e aşa ca ploaia ca ceaţa şi ca întunericul/ prostii ascultaţi ce vă spun prostii/ eu ştiu că nu există/ eu ştiu că nimic dar nimic/ nu-i adevărat/ pentru că eu eu nu am văzut-o/ trecerea ei leneşă felină/ nu o am simţit/ ochii ei grei de iarnă/ nu m-au privit/ pe buze nu am simţit/ nicicând apăsarea ei” (ibidem, VI, p. 76–77 – un poem excepţional, antologic!), iar privind lumea pe fereastră, poeta vede făpturile „şi norii par vii/ moartea e aici/ şi nimic nu moare/ atunci/ pe cine caută moartea?” (ibid., XVI, p. 88).
De unde această certitudine? Din siguranţa că sufletul e o entitate liberă, datoare să se despartă de „cuibul [său] de piele”: „te vom petrece/ până unde cuvântul poate ajunge/ câte-au fost/ nu mai sunt ale tale/ dă-ţi drumul din lumea aceasta/ în luntre// numele tău doar/ va mai rămâne/ o vreme/ aici” (ibid., VIII, p. 80). Eul adânc al omului nu are nimic de-a face cu moartea. În schimb, mult mai apropiată de ea este vieţuirea efemeră, la nivel empiric, în stare de inconştienţă spirituală: „muritorii încă mai mor/ spânzuraţi de clipe/ şi cred că sunt vii” (ibid, X, p. 82). Nu de moarte se înspăimântă poeta, ci de irelevanţa vieţii, „de câtimea ei/ de drumul ei” limitat (ibid, XIX, p. 91); „şi am căzut/ în genunchi/ în colbul întrebărilor/ şi spaimă în ochii mei/ şi spaimă în inima mea/ şi spaimă în oasele mele/ şi de nicăieri ajutor/ de nicăieri un răspuns/ ca întâiul/ ca cel din urmă om/ eu/ m-am înspăimântat de viaţă/ şi am început să fug/ şi m-am împiedicat/ şi am căzut/ şi m-am ridicat/ şi am continuat să fug/ unde încotro fugi/ mă întreabă sufletul/ drumul/ acesta/ duce spre moarte (...) şi atunci/ m-am înspăimântat de viaţă/ şi am căzut/ şi în genunchi/ am continuat să fug” (ibid, XIX, p. 92). În această notă de triumfătoare incertitudine, de continuitate interogativă se încheie volumul, dar şi cu încrederea că există o trecere dincolo (ibid, XI, p. 83 şi XII, p. 84), un spaţiu unde, privit în faţă de moarte, „afli cine eşti cu adevărat”: „Vezi/ ce mai rămâne/ din tine/ fărâmă cu fărâmă/ fir cu fir/ de praf/ nedumeririle/ se duc/ asta e tot?/ atât?/ asta e tot?” (ibid, XIV, p. 86).
Dense şi surprinzătoare, la un om atât de tânăr, prin angajamentul fiinţial, de filosofie trăită, ba chiar primită revelatoriu, poemele Andreei H. Hedeş din Aritmii redau cu fineţe şi reală forţă, totodată, pulsul tainic al fiinţei, marile-i aspiraţii şi căutări.
Andrea A. Hedeş, Aritmii, Editura Neuma, Cluj, 2015
|
|
