Povestea lui Mână Lungă
Noaptea era fără stele şi fără lună. Era noaptea de luni spre marţi, de fapt, mai mult spre marţi deja, şi nu orice zi de marţi ci...da, marţi treisprezece. În această noapte veni pe lume cel de-al treisprezecilea copil al lui Ochi Negri, Regele Hoţilor.
- Un copil cât un pisic... mormăia cam nemulţumită nimeni alta decât mama Regelui Hoţilor, temuta Inimă Neagră.
- Dar şiret nevoie mare! S-a furişat în lumea aceasta în linişte, ca o umbră, fără cel mai mic sunet care să îl trădeze! spuse cu admiraţie Limbă Neagră, mătuşa Regelui Hoţilor.
- Şi pe ce noapte! Pe ce noapte neagră a ales să vină pe lume! zise plescăind cu încântare Oaie Neagră, cealaltă mătuşă a Regelui Hoţilor, căci fiecare familie trebuie să aibă şi o oaie neagră.
- Nu e puţin lucru să vi pe lume chiar în noaptea de marţi treisprezece şi să fii al treisprezecilea copil al celei mai nobile familii de hoţi, zâmbi mama, Inimă Uşoară.
- Vă spun eu, toate acestea înseamnă ceva! Vă spun eu, zise moaşa. Ascultaţi-mă pe mine, va veni o zi când toată lumea va auzi de copila asta!
- Copila?!!! tresăriră toţi şi se înghesuiră să o vadă pe singura fiică a lui Ochi Negri, Regele Hoţilor, care, dând câteva ghionturi, reuşi să o ia pe micuţă în braţe, ridicând-o peste nasurile ascuţite ale bunicii Inimă Neagră şi ale mătuşilor Limbă Neagră şi, bineînţeles, Oaie Neagră.
- Ce har ţi-au hărăzit ursitorile, copila mea? întrebă şoptit Regele Hoţilor privind cu ochii lui negri în ochii adânci ai micuţei.
- Bu-hu-hu! Bu-hu-hu! se auzi de afară cântecul bufniţei ce cuibărea de-asupra intrării.
- Cum a trecut timpul! Se face dimineaţă, e vremea să ne culcăm şi noi, spuse Ochi Negri înăbuşindu-şi un căscat şi aşezând-o cu grijă pe micuţă lângă mama sa, Inimă Uşoară, care sforăia deja demult.
Soarele răsări roşu peste butoiul îmbrăcat în caprifoi în care dormeau duşi Ochi Negri şi nobila sa familie. Bine că, butoiul, nu era un butoi oarecare. Nici vorbă! Era chiar butoiul pe care Împăratul îl primise în dar, de peste mări şi ţări, tocmai de la Împăratul Chinei, era un butoi din lemn de abanos, plin cu vin de mandarine... era cel mai mare butoi din lume... Cum reuşise Ochi Negri să fure din pivniţele Împăratului cel mai mare butoi din lume, după ce băuse de unul singur tot vinul de mandarine, asta nimeni nu a putut afla ,( deşi Împăratul tare ar mai fi vrut să afle ) , doar nu degeaba i se spunea lui Ochi Negri Regele Hoţilor!
Următoarele treisprezece nopţi fură nopţi de sărbătoare. Hoţii, mari şi mici, din toată împărăţia şi din alte împărăţii, veniră să petreacă şi să se bucure împreună cu Ochi Negri, Regele Hoţilor, de naşterea copilei sale care, fără îndoială, va face mare cinste nobilei sale familii, după cum o arătau deja împrejurările deosebite ale venirii sale pe lume.
Hoţii aduseră cu ei daruri minunate şi rare, de peste mări şi ţări, toate de furat, bineînţeles, de la caleaşca de aur a Împărătesei Lalelelor, la budoarul din lemn de trandafir şi mărgăritare al Împărătesei Luminilor, de la sipetele grele de bijuterii ale Împărătesei Mărilor Sudului, la cuferele pline cu dantele şi mătăsuri lucrate de spiriduşi, sub îndrumarea înţeleaptă a Păsării Paradisului, pentru Împărăteasa Roşului Răsărit. Câte daruri! Câte daruri şterpelite de pe faţa întregului pământ! Câte daruri! Dar cel mai de preţ dintre ele era chiar acela pe care Ochi Negri îl aduse fiicei sale: Elefantul Alb al Împărătesei Indiilor, Elefantul Alb, împodobit cu mătăsuri şi catifele albe, cu perle şi clopoţei de argint, cu colţii lungi de fildeş bătuţi în diamante, o minune! Cum, când, cum...? Cum reuşise Ochi Negri să fure Elefantul Alb al Împărătesei Indiilor? Aceasta era, de bună seamă, o mare minune, doar nu i se spunea Regele Hoţilor pe degeaba!
Zilele de sărbătoare trecură. Zilele în care copila Regelui Hoţilor mergea de-a buşilea trecuseră şi ele, la fel şi cele în care învăţa că pisicii i se spune pisică, bufniţei bufniţă şi butoiului butoi. Trecură repede, căci aşa trec aceste zile. Dar veniră altele în loc, căci acesta-i mersul lor. Veniră zilele numai bune pentru şcoală. Căci hoţii nu se nasc hoţi, trebuie mai întâi să facă şcoală: şcoala hoţilor!
Astfel, în timp ce Inimă Uşoară şi feciorii cei mari erau plecaţi la furtişag, în timp ce Ochi Negri visa la următoarea sa mare lovitură, mezina familiei dimpreună cu fraţii ei mai măricei, şi ei de vârsta şcolii, aşezaţi pe iarbă în faţa celui mai mare butoi din lume, luau lecţii de furat, sub atenta supraveghere a bufniţei: de la Oaie Neagră învăţau cum să-şi fure singuri căciula. Acesta era cel mai greu lucru. Până nu reuşeau să-şi fure singuri căciula ( sau în cazul copilei, pălărioara ) , nu puteau trece la lecţia următoare şi asta le lua unora ani buni de ucenicie, nu mai spun că erau unii care nu reuşeau să îşi fure singuri căciula niciodată, aceştia nu ajungeau vreodată hoţi adevăraţi, spre marea ruşine a familiilor lor, dar trebuie să vă liniştesc, Oaie Neagră nu a avut niciodată un învăţăcel care să pice la lecţia asta, cu atât mai puţin, să bat în lemn, un învăţăcel din propria familie!
După ceva atât de greu, Ochi Negri le arăta cum să fure un pui de somn şi asta, spre bucuria micuţilor, era floare la ureche.
Urma apoi Limbă Neagră care ţinea lecţii despre cum se poate fura inima şi visele cuiva şi asta era o treabă delicată, cerea mult vicleşug şi îndemânare.
După mult chin şi strădanii la lecţiile mătuşii Limbă Neagră, venea iarăşi rândul lui Ochi Negri sa-i înveţe, de data aceasta, cum să fure o privire şi asta iar li se părea învăţăceilor floare la ureche, aşa că prindeau repede iar Ochi Negri putea visa în continuare la următoarea sa mare lovitură şi ştia acum că aceasta trebuia să fie lovitura vieţii sale.
Mai erau lecţiile bunicii Inimă Neagră, ea îi învăţa cum se fură un inorog, o pasăre măiastră sau o sirenă, fără măcar a purta mantia fermecată care te face nevăzut.
Şi iar venea rândul lui Ochi Negri care îşi învăţa copiii să fure potcoave de cai morţi, după care se întorcea iar să viseze la următoarea sa mare lovitură, cea despre care va trebui să vorbească toată suflarea de pe faţa pământului.
Toate aceste învăţături, nu erau tocmai uşoare, de aceea dura mai mulţi ani până când cineva reuşea să termine şcoala de hoţi.
Dar mai erau şi vacanţele, în care cei treisprezece fraţi se jucau de seara până dimineaţa ( căci toţi hoţii cuminţi pe timpul zilei dorm ), iar jocurile lor nu erau decât mici furtişaguri: într-o noapte furară pantofii tuturor şoriceilor de la palat şi îi schimbară cu cei ai curtenilor. Ce încurcătură a fost atunci! Mai cu seamă că dimineaţa, Împăratul, somnoros nevoie mare, a dat să se încalţe cu pantofiorii Împăratului Şoriceilor. Acesta din urmă însă, fu tare încântat că avea acum două încăperi în care să primească soliile şi darurile şoriceşti.
Altă dată, şterpeliră târnăcoapele piticilor care muncesc în pântecul pământului pentru a scoate la lumină cele mai de preţ nestemate. Piticii se pomeniră în loc cu evantaie din aripi de libelulă. Evantaie le trebuiai piticilor? Dar a le cui să fi fost evantaiele? Le luă ceva timp piticilor să afle că numai prinţesele broscuţe au evantaie din aripi de libelulă. Şi când merseră piticii de le înapoiară, primiră în schimb... ce credeţi? Mult doritele lor târnăcoape! Bine că, până ce s-a lămurit totul, a fost mare lipsă de nestemate la toate curţile împărăteşti.
Şi pe lângă toate acestea, Inimă Uşoară începuse a-şi lua toţi copiii, deci bineînţeles şi pe mezină, în „expediţiile” nocturne ale hoţilor din acel ţinut, expediţii care constau în şterpelirea vreunui smarald sau rubin încântător, expediţii pe care bineînţeles că ea le conducea, ca soţie de ispravă a lui Ochi Negri, Regele Hoţilor şi expediţii la care, trebuie spus, mezina, deşi foarte pricepută, lua parte fără nici o tragere de inimă...
Adevărul e că, pe măsură ce se apropia ce-a de-a treisprezecea aniversare a fiicei lui Ochi Negri, aceasta devenea tot mai tăcută şi mai tristă.
Noapte de noapte, în scurtele-i clipe de răgaz, mezina stătea în iarbă, lângă tufa de caprifoi ce îmbrăca butoiul. Părea că visează la ceva, dar nimeni nu ştia la ce. Nu reuşea s-o trezească din visare nici Elefantul Alb, zornăindu-şi clopoţeii de argint, nici caleaşca de aur, care după voie, putea să scârţâie din toate încheieturile. Sub lumina lunii, mezina părea să şoptească o taină tufei de caprifoi.
Inimă Neagră şi mătuşile Limbă Neagră şi Oaie Neagră începură să se îngrijoreze. Ceva se întâmpla cu mezina... Încercară să o ia cu binişorul, ca să afle motivul ciudatei purtări, dar nimic. Atunci nu o mai lăsară singură nici o clipă, iar în zorii zilei, când întreaga familie se pregătea de culcare, aveau grijă să ferece uşa butoiului cu nu mai puţin de treisprezece lacăte!
Dar ce sunt treisprezece lacăte pentru mezina Regelui Hoţilor? Fiica lui Ochi Negrii aştepta până când toată lumea sforăia şi se strecura afară, în lumina veselă a zorilor. Doar că ea numai veselă nu era, ci se aşeza lângă tufa de caprifoi şi le vorbea în şoaptă florilor gingaşe şi înmiresmate:
- Ce am să mă fac? Spuneţi-mi, ce am să mă fac?
Erau chiar zorii zilei în care împlinea treisprezece ani. Sorbi cu nesaţ parfumul florilor de caprifoi şi două lacrimi lunecară stinghere pe obraz.
Deodată, se auzi un răcnet. De fapt, cum se va vedea imediat, era mai degrabă un strigăt de izbândă. Toată lumea din butoi sări din somn ca arsă.
- Hoţii! Hoţii! bolborosea Oaie Neagră de sub bonetă.
- Cine? Unde? Au furat elefantul? îngăima Inimă Neagră încercând să-şi ţină ochii deschişi.
- Nimeni nu mai e în siguranţă în ziua de azi! Nu mai există nimic sfânt! bolborosea Limbă Neagră.
Butoiul începu să sune de tropăituri, de parcă o armată de şoareci ar fi orbecăit de colo-colo.
Profitând de vânzoleală, mezina intră uşurel în butoi şi se strecură pe nesimţite în pat.
În sfârşit, Inimă Uşoară aprinse opaiţul, cu toate că ar fi fost mai uşor să deschidă obloanele, căci era spre miezul zilei deja, iar la lumina şovăielnică îl văzură cu toţii pe Ochi Negri, împietrit, dar cu chipul tăiat de un zâmbet larg.
- Ştiu care va fi marea mea lovitură! Cea despre care va vorbi toată suflarea de pe faţa pământului. Cea despre care se va vorbi până la sfârşitul lumii!
Se făcuse linişte. Doar bufniţa cânta bu-hu-hu, bu-hu-hu, supărată că fusese trezită din somn.
- Acum ştiu! spuse Ochi Negri. Dar nu pot să vă spun nici o vorbuliţă măcar! Nu! şi trăgându-şi pătura peste cap, începu să sforăie din răsputeri.
Bodogănind, căci fură treziţi în toiul nopţii, de fapt, în toiul zilei, membrii nobilei familii a Regelui Hoţilor se pregătiră iar de culcare. Trebuiau să fie cu toţii odihniţi, doar era noapte mare la noapte!
Şi într-adevăr, decuseară începură să sosească hoţi peste hoţi, din toate colţurile lumii, pentru a sărbătorii alături de regele lor cel de-al treisprezecilea an de viaţă al fiicei sale.
Era o noapte mare, căci după cum se ştie, copilul unui hoţ îşi primeşte numele în cel de-al treisprezecilea an de viaţă şi tot atunci iese la iveală şi darul cu care l-au hărăzit ursitorile la naştere, căci fiecare hoţ are un stfel de dar, care îl deosebeşte de restul hoţilor. Aşa că, vă închipuiţi câtă agitaţie, câtă emoţie era în sânul nobilei familii a Regelui Hoţilor şi în rândul hoţilor de toate soiurile veniţi la această sărbătoare. Care să fie darul pe care i l-au hărăzit ursitorile mezinei lui Ochi Negri? Care să fie numele ei? După treisprezece ani de aşteptare, mai rămăsese de aşteptat doar până la miezul nopţii.
Mezina se piti lângă tufa de caprifoi şi chiar dacă ea urma să fie eroina acelei nopţi, în focul ultimelor pregătiri, al primirii oaspeţilor de seamă ce nu mai conteneau să sosească ,nimeni nu o băga în seamă.
- Ce am să mă fac? Ce am să mă fac oare? întreba ea în şoaptă florile parfumate.
Bufniţa cântă bu-hu-hu de doisprezece ori şi toată lumea ştiu că se făcuse miezul nopţii.
- Aici erai? Era cât pe ce să începem fără tine, spuse Inimă Neagră şi înşfăcând-o pe mezină, o duse în mijlocul adunării care făcuse o roată mare pe pajiştea din faţa butoiului.
În mijloc, treisprezece pisici negre duceau în spinare pe cele treisprezece spirite ale hoţilor. Aceste spirite erau cu totul şi cu totul nevăzute ochilor omeneşti, doar tichiile lor de cleştar se zăreau, ţuguiate, de-asupra pisicilor. Pisicile miorlăiau şi dansau învârtindu-se în cerc, mândre nevoie mare că ele erau singurele făpturi în stare să le vadă pe cele treisprezece spirite ale hoţilor. Treisprezece fluturi de noapte băteau treisprezece tobe făcute din aripi de lilieci, astfel încât pisicile negre să nu piardă ritmul. În mijloc, într-un leagăn făcut din pânză de păianjen şi atârnat de trompa Elefantului Alb cu clopoţei de argint şi de trompa unui elefant vopsit albastru, cu clopoţei albaştrii, de bună seamă, elefantul lui Degete Albastre, ei bine, în acest leagăn stătea mezina Regelui Hoţilor, posomorâtă nevoie mare şi abia ţinându-şi lacrimile.
Deodată, dintr-un muşuroi ivit în mijlocul horei pisicilor negre, ieşi o cârtiţă cu o cheiţă de aur în mână. Se făcu linişte.O singură ursitoare în loc de trei. Asta putea însemna ceva foarte bun. Sau ceva foarte rău.Oricum, nu se mai întâmplase asta niciodată. Hoţii îşi ţinură cu toţii răsuflarea, mai ales cei din nobila familie a lui Ochi Negri, pisicile se opriră din mieunat şi dansat ( între noi fie vorba, era şi timpul, căci erau ameţite rău de tot de atâta învârtit în cerc ), iar fluturii de noapte încetară a mai bate toba. Nici vântul nu mai adia, nici un fir de iarbă nu se clintea. Doar un ţânţar prinse a bâzâi, până când unul din cele treisprezece spirite ale hoţilor îl prinse sub tichie.
- Numele tău este Mână Lungă iar acesta, spuse cârtiţa punând cheiţa de aur în iarbă, este darul meu pentru tine, după care dispăru în adâncul pământului.
Mezina, a cărei curiozitate învinse amărăciunea, întinse mâna după cheiţă şi o culese din iarbă. Doar că, din leagănul în care se afla şi până la muşuroiul lângă care stătuse cheiţa de aur, erau mai bine de zece metri! Mezina Regelui Hoţilor putea să întindă mâna după orice dorea, căci ursitoarele îi dăruiseră, aşa cum îi spunea şi numele, Mâna Lungă. Cât despre cheiţa de aur, toată suflarea hoţilor ştia că este chiar cheia care deschide toate zăvoarele şi toate lacătele din lume.
Hoţii izbucniră în urale şi chiote de bucurie. Nicicând nu mai fusese vreunul de-al lor hărăzit cu asemenea daruri măiestre!
După ce primul moment de uimire şi spaimă trecu, Mână Lungă începu să plângă încet. Aceasta era clipa de care se temuse atât. Primise nişte daruri cu adevărat minunate, vrednice de o fiică a Regelui Hoţilor, nimic de spus, dar ea nu le dorea, inima ei nu dorea să fie ceea ce i se sortise prin naştere : o hoaţă. Şi în vreme ce hoţii săreau în sus de bucurie, mândrii de norocul ce căzuse pe mezina regelui lor, Mână Lungă şoptea printre suspine:
- Ce am să mă fac?
Ochi Negri, înghiontit de maică-sa, Inimă Neagră şi urmat de corul mătuşilor Limbă Neagră şi Oaie Neagră, care nu se mai puteau opri din a zice „V-am spus eu! V-am spus eu! Toată lumea va auzi de copila asta”, „Ba eu v-am spus” mai striga şi bătrâna moaşă, ei bine, Ochi Negri se apropie de fiica sa şi luând-o de mână ,spuse cu voce răsunătoare:
- Draga mea, văd că obrazul ţi-e scăldat în lacrimi de bucurie. Lacrimi îmi ard şi mie ochii, dar nu se cuvine ca un rege, şi cu atât mai puţin un rege al hoţilor, să dea frâu liber acestor lacrimi, chiar dacă ele sunt semnul unei mari bucurii! Aşa cum bine ştie familia mea, nobila mea familie, înaintea acestei sărbători am visat un vis minunat! Am visat marea mea lovitură, acea lovitură la care jinduieşte fiecare hoţ, acea lovitură despre care se va vorbi pe toată faţa pământului, până la sfârşitul lumii! Aici Regele Hoţilor făcu o pauză pentru a-şi trage răsuflarea şi privi cu semeţie în jur. Am crezut, continuă el, că sorţii mi-au hărăzit mie această cinste. Dar acum am aflat, că singură mezina mea, din întreaga lume, poate săvârşi această faptă de mare vrednicie, spre cinstea nobilei sale familii şi a tagmei hoţilor din lumea întreagă. Numai Mână Lungă poate fura luna de pe cer!
Fluturii de noapte scăpară beţele din mână, cele treisprezece spirite ale hoţilor, de surpriză, înfipseră pintenii în coastele celor treisprezece pisici negre care prinseră a scuipa şi a miorlăi în clinchetul de clopoţei argintii şi albaştrii ai elefanţilor, iar din mulţimea de hoţi, un murmur de mirare şi admiraţie se ridică.
- Fiica mea, arată-ne că nu faci de ocară numele de hoţ! Mână Lungă, fură luna de pe cer! strigă cu mândrie Regele Hoţilor. Acum ori niciodată!
Linişte. Aşteptare. Mână Lungă simţi cum începe să tremure. Ce să facă? Ce să facă oare? Începu să plângă în hohote.
Ochi Negri simţi cum începe să-i fiarbă sângele de supărare. Faţa îi deveni la fel de neagră precum îî erau ochii. Mâna i se încleştă pe cuţitul de argint de la cingătoare.
Deodată începu să ningă. Ningea cu flori galbene şi albe. Într-un cuib de rândunică plutitor, cobora lin o zână micuţă şi strălucitoare, înveşmântată în văluri subţiri de parfum.
- Eu sunt Zâna Caprifoiului, îi spuse ea zâmbind lui Mână Lungă. Ţi-am ascultat frământarea inimii în fiecare noapte. Nu îţi fie teamă. Foloseşte cheiţa! Foloseşte cheiţa, Mână Lungă! zâmbi Zâna Caprifoiului pentru ca apoi să dispară, cu ninsoarea de flori galbene şi albe cu tot, lăsând în urmă un parfum suav.
Mână Lungă nu ştia dacă fusese aievea sau doar o nălucire. Tagma hoţilor părea să nu fi văzut nimic. „ Foloseşte cheiţa! Foloseşte cheiţa!” îi răsuna în urechi.
- Luna de pe cer! Luna de pe cer! se auzea furioasă vocea tatălui ei.
Mână Lungă luă cheiţa de aur şi întinse mâna până sus, pe cer. Ajunse până la lună iar cheiţa de aur se potrivea de minune în zăvorul uşii de pe faţa nevăzută a lunii. Mână lungă răsuci cheiţa iar uşa se deschise. De acolo se revărsară boabe de roua lunii, ca o dulceaţă din cea mai dulce pentru inimile împietrite şi înegrite. Ele căzură ca o ploaie peste inimile hoţilor adunaţi în noaptea aceea, iar ei simţiră că parcă plutesc şi de fapt, chiar aşa era.
Mână Lungă îşi folosise darurile primite pentru a face bine. Chiar dacă celorlalţi hoţi acest lucru li se părea foarte greu sau chiar imposibil, ea îi învăţă şi pe ei cum să îşi folosească darurile spre bine. Mâna ei lungă ajungea de fiecare dată acolo unde era nevoie de ajutor iar cheiţa de aur nu deschidea lacăte de pe comori, ci deschidea orice inimă împietrită, iar atunci când inima era de-a dreptul bolovan, deschidea uşiţa de pe faţa nevăzută a lunii şi câteva boabe de roua lunii erau de ajuns pentru a topi cu dulceaţa lor chiar şi pietrele de moară.
Mână Lunga locuieşte acum împreună cu Zâna Caprifoiului în Ţara Cuiburilor de Rândunică. Dar cheiţa de aur a lăsat-o pe aici, pe undeva, şi dacă o veţi căuta bine, bine de tot, cu siguranţă o veţi găsi şi veţi putea deschide cu ea orice inimă împietrită.
Andrea Hedeş.
Astăzi am văzut filmul ”Drumul spre casă”,în regia lui 