Între Eros şi Thanatos: mişcări pe contrasens
Maria Pilchin
Volumul de poeme Aritmii, semnat de Andrea H. Hedeş (Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2015), este o carte cu mai multe sertare conceptual-poetice. Lectura volumului solicită mai multe grile de receptare, care însă nu se exclud între ele, ci coexistă complementar în mintea cititorului şi în ţesătura poemului.
Divinitatea, punctul alephic al cărţii, este una diferită de cea întâlnită la alţi poeţi şi constituie un cadru ce determină ambianţa cărţii. Citeşti, la un moment dat, imageria unei dumnezeiri de poştă: „dumnezeu era o carte poştală”, „am primit nouă sfinţi prin poştă”. Această istorie poştală se repetă aproape redundant la pagina următoare: „Am primit în casă nouă sfinţi/ sosiseră cu poşta din Etiopia/ unde să îi aşez/ cel mai bine le stă/ pictaţi pe tavan”. Este esenţa celestă expediată şi primită, divinitatea-traiectorie dintre emiţător şi receptor, dintre destinator şi destinatar. Doar că nu ştim cine este adresantul, este mai degrabă unul retoric, acel ochi lectural implicit al cărţii.
Dimensiunea angelică este alta şi ea, diferită de obişnuitele obiceiuri poetice în acest sens: „îl ştiu pe îngerul acesta/ deja îi putreziseră aripile”. Toate aceste gânduri vin „în faţa unei halbe de aghiasmă” şi în faţa lumii şi a vieţii. Sfinţii sosiţi din Etiopia şi îngerii, şi Dumnezeu revin ca o constantă poetică în această carte: „O bătrână/ îmbrăcată de biserică/ printre fulgi/ prinsă/ în cleştele cerpământului/ ce duci în spinare/ o întreabă sfinţii etiopieni/ ce duci în spinare/ o întreabă îngerii/ visele mi le duc/ lui Dumnezeu”.
Or, nu este vorba de o blasfemie, nici de o desacralizare, este mai degrabă un fel de resacralizare a lumii suprapusă peste lume şi chiar peste obiecte, care niciodată nu au fost, de fapt, sacre. Divinitatea clasică este o dimensiune care poate fi recuzată, dar respingerea cerescului nu se produce, căci nu acesta este scopul volumului. Adresantul este şi el un înger, poate căzut, poate în cădere, poate cel alunecat în păcatul dragostei. Cartea are şi un profil egologic: „eu/ omul lui Dumnezeu”, care treptat se înalţă spre marele chip a cărui asemănare suntem. Dumnezeirea, care aici aparţine altei categorii, diferite de paradigma teologică, de fapt este modelul, standardul spre care tinde şi din care reiese eul poematic. Dumnezeu însă nu este un adevăr absolut, mai degrabă o salvare absolută de sine şi de singurătate: „singurătatea/ atunci abia lacrima/ şi numai lacrima/ şi Dumnezeu”.
Totodată, Aritmii este şi o „cântare a cântărilor”, dar una altfel, o proprie cântare a cântărilor: „Iubitul meu este ca marea...”. Citeşti aici şi o poezie a neatingerilor: „şi mă tem/ de mâna ta/ şi mâna ta/ se teme de mine/ noi nu ne vom atinge/ nu ne vom mângâia/ nu ne vom pipăi”. Eul feminin este între două naturi divine: cea a virilităţii copleşitoare şi cea a zeităţii cereşti: „Preaînalte, mântuie-mă din braţele sale!”. Este vorba de salvarea de sine, acel sine copleşit de iubire, de dăruire, de uitare de sine.
Poeta exclamă: „şi Îţi spun/ nu mă încerca/ încearcă-mă cu apă/ încearcă-mă cu foc/ cu dragoste/ nu mă încerca”, un poem-invocare în care este vorba fie de o adresare lui Dumnezeu, fie bărbatului, acestui preot al casei în lumea veterotestamentară, acestui levit al iubirilor noastre mai postmoderne (dar atât de la fel ca cele de acum vreo şapte milenii). De aici şi retorismul întrebării: „la ce bun/ atâta lumină/ aripi de înger/ toată muzica/ rugile/ când eu cad/ în dragoste/ ca-ntr-un hău clocotind”.
Există în aceste pagini şi o plăcere a miniaturalului, aşa cum unele poeme par a fi nişte haiku-uri cumva mai extinse: „Sufletul stă întins în prag/ şi brodează/ priveşti peste el/ marea sub corăbii/ privesc peste el/ petale de vânt petale de frig/ sub mesteacăn/ bătrânul cu briceag/ sâmburi de rodii”. Ipostazele naturii contribuie şi ele la conturarea unui peisaj poetic aparte. Zăpada este o purificare a lumii şi a vieţii. Versul „va porni să ningă” nu este apocaliptic, ci mai degrabă mesianic – o zăpadă salvatoare.
Deodată se revine la bolgia iubirii: „iubirea ta aprinde zăpada”, dragostea este ceea ce te readuce şi dintre îngeri, te coboară, te recheamă, te opreşte. Pe acest fundal vedem moartea ca pe o femeie fatală în „trecerea ei leneşă felină”, moartea, această pândă existenţială de fiecare zi. Poeta întreabă: „tu cum ţi-ai trăit moartea?”. Oximoronicul trai al morţii este suficient pentru a contura răspunsul. Iubirea lui Dante, care „mişcă sori”, aici poate fi văzută în lumina emanată de „soarele negru/ stele de negre rotiri”. Cromatica aceasta însă nu sperie, nu displace, ci se înscrie perfect în miniaturalul conceptual al cărţii. Pe fundalul luminii negre a aştrilor negri, femeia-moarte, această fiinţă fatală, se îmbunează, se transformă, în timpul poetic al cărţii, în „moartea e mama noastră”, astfel ea ne naşte, noi o trăim şi ea ne omoară.
Versul „în genunchi/ am continuat să fug” este un ax al volumului, poate cel mai bun vers al cărţii, căci aici încape şi sacrul, şi viaţa, căderea şi înălţarea, iubirea şi fuga de toate acestea înspre moarte şi dinspre ea. Titlul cărţii − Aritmii − indică lipsa unui anumit ritm poetic (şi cartea sparge un ritm poetic stereotip, aşa cum ai senzaţia că poeta posedă dexteritatea de a transforma cacofoniile existenţiale în poezie) sau este vorba şi de lipsa unui ritm cardiac al poemelor şi al poetei şi, imanent, al cititorului empatic.
Astfel, volumul, un jurnal poetic al unor stări umane, este în primul rând o carte de poezie. Iar poezia este acel ceva ce poate fi simţit. Dacă un text este înţeles, perceput, receptat într-un fel sau altul, dar nu poate fi trăit, atunci este orice, dar poezie nu este. Aceste poeme, semnate de Andrea H. Hedeş, sunt simţite de autoare şi de cititor, semn că ne aflăm în grădina poeziei, grădina acelor poteci ce se bifurcă, se intersectează şi fug în toate părţile, cărări pe care stările poetice aleargă uneori şi în sens giratoriu, chiar pe contrasensul unui ritm prozaic al vieţii...
Divinitatea, punctul alephic al cărţii, este una diferită de cea întâlnită la alţi poeţi şi constituie un cadru ce determină ambianţa cărţii. Citeşti, la un moment dat, imageria unei dumnezeiri de poştă: „dumnezeu era o carte poştală”, „am primit nouă sfinţi prin poştă”. Această istorie poştală se repetă aproape redundant la pagina următoare: „Am primit în casă nouă sfinţi/ sosiseră cu poşta din Etiopia/ unde să îi aşez/ cel mai bine le stă/ pictaţi pe tavan”. Este esenţa celestă expediată şi primită, divinitatea-traiectorie dintre emiţător şi receptor, dintre destinator şi destinatar. Doar că nu ştim cine este adresantul, este mai degrabă unul retoric, acel ochi lectural implicit al cărţii.
Dimensiunea angelică este alta şi ea, diferită de obişnuitele obiceiuri poetice în acest sens: „îl ştiu pe îngerul acesta/ deja îi putreziseră aripile”. Toate aceste gânduri vin „în faţa unei halbe de aghiasmă” şi în faţa lumii şi a vieţii. Sfinţii sosiţi din Etiopia şi îngerii, şi Dumnezeu revin ca o constantă poetică în această carte: „O bătrână/ îmbrăcată de biserică/ printre fulgi/ prinsă/ în cleştele cerpământului/ ce duci în spinare/ o întreabă sfinţii etiopieni/ ce duci în spinare/ o întreabă îngerii/ visele mi le duc/ lui Dumnezeu”.
Or, nu este vorba de o blasfemie, nici de o desacralizare, este mai degrabă un fel de resacralizare a lumii suprapusă peste lume şi chiar peste obiecte, care niciodată nu au fost, de fapt, sacre. Divinitatea clasică este o dimensiune care poate fi recuzată, dar respingerea cerescului nu se produce, căci nu acesta este scopul volumului. Adresantul este şi el un înger, poate căzut, poate în cădere, poate cel alunecat în păcatul dragostei. Cartea are şi un profil egologic: „eu/ omul lui Dumnezeu”, care treptat se înalţă spre marele chip a cărui asemănare suntem. Dumnezeirea, care aici aparţine altei categorii, diferite de paradigma teologică, de fapt este modelul, standardul spre care tinde şi din care reiese eul poematic. Dumnezeu însă nu este un adevăr absolut, mai degrabă o salvare absolută de sine şi de singurătate: „singurătatea/ atunci abia lacrima/ şi numai lacrima/ şi Dumnezeu”.
Totodată, Aritmii este şi o „cântare a cântărilor”, dar una altfel, o proprie cântare a cântărilor: „Iubitul meu este ca marea...”. Citeşti aici şi o poezie a neatingerilor: „şi mă tem/ de mâna ta/ şi mâna ta/ se teme de mine/ noi nu ne vom atinge/ nu ne vom mângâia/ nu ne vom pipăi”. Eul feminin este între două naturi divine: cea a virilităţii copleşitoare şi cea a zeităţii cereşti: „Preaînalte, mântuie-mă din braţele sale!”. Este vorba de salvarea de sine, acel sine copleşit de iubire, de dăruire, de uitare de sine.
Poeta exclamă: „şi Îţi spun/ nu mă încerca/ încearcă-mă cu apă/ încearcă-mă cu foc/ cu dragoste/ nu mă încerca”, un poem-invocare în care este vorba fie de o adresare lui Dumnezeu, fie bărbatului, acestui preot al casei în lumea veterotestamentară, acestui levit al iubirilor noastre mai postmoderne (dar atât de la fel ca cele de acum vreo şapte milenii). De aici şi retorismul întrebării: „la ce bun/ atâta lumină/ aripi de înger/ toată muzica/ rugile/ când eu cad/ în dragoste/ ca-ntr-un hău clocotind”.
Există în aceste pagini şi o plăcere a miniaturalului, aşa cum unele poeme par a fi nişte haiku-uri cumva mai extinse: „Sufletul stă întins în prag/ şi brodează/ priveşti peste el/ marea sub corăbii/ privesc peste el/ petale de vânt petale de frig/ sub mesteacăn/ bătrânul cu briceag/ sâmburi de rodii”. Ipostazele naturii contribuie şi ele la conturarea unui peisaj poetic aparte. Zăpada este o purificare a lumii şi a vieţii. Versul „va porni să ningă” nu este apocaliptic, ci mai degrabă mesianic – o zăpadă salvatoare.
Deodată se revine la bolgia iubirii: „iubirea ta aprinde zăpada”, dragostea este ceea ce te readuce şi dintre îngeri, te coboară, te recheamă, te opreşte. Pe acest fundal vedem moartea ca pe o femeie fatală în „trecerea ei leneşă felină”, moartea, această pândă existenţială de fiecare zi. Poeta întreabă: „tu cum ţi-ai trăit moartea?”. Oximoronicul trai al morţii este suficient pentru a contura răspunsul. Iubirea lui Dante, care „mişcă sori”, aici poate fi văzută în lumina emanată de „soarele negru/ stele de negre rotiri”. Cromatica aceasta însă nu sperie, nu displace, ci se înscrie perfect în miniaturalul conceptual al cărţii. Pe fundalul luminii negre a aştrilor negri, femeia-moarte, această fiinţă fatală, se îmbunează, se transformă, în timpul poetic al cărţii, în „moartea e mama noastră”, astfel ea ne naşte, noi o trăim şi ea ne omoară.
Versul „în genunchi/ am continuat să fug” este un ax al volumului, poate cel mai bun vers al cărţii, căci aici încape şi sacrul, şi viaţa, căderea şi înălţarea, iubirea şi fuga de toate acestea înspre moarte şi dinspre ea. Titlul cărţii − Aritmii − indică lipsa unui anumit ritm poetic (şi cartea sparge un ritm poetic stereotip, aşa cum ai senzaţia că poeta posedă dexteritatea de a transforma cacofoniile existenţiale în poezie) sau este vorba şi de lipsa unui ritm cardiac al poemelor şi al poetei şi, imanent, al cititorului empatic.
Astfel, volumul, un jurnal poetic al unor stări umane, este în primul rând o carte de poezie. Iar poezia este acel ceva ce poate fi simţit. Dacă un text este înţeles, perceput, receptat într-un fel sau altul, dar nu poate fi trăit, atunci este orice, dar poezie nu este. Aceste poeme, semnate de Andrea H. Hedeş, sunt simţite de autoare şi de cititor, semn că ne aflăm în grădina poeziei, grădina acelor poteci ce se bifurcă, se intersectează şi fug în toate părţile, cărări pe care stările poetice aleargă uneori şi în sens giratoriu, chiar pe contrasensul unui ritm prozaic al vieţii...
