Sevraj
Denisa Duran s-a
născut pe 22 august 1980 la Rădăuți. A absolvit Facultatea de Litere a
Universității din București și un master interdisciplinar la Centrul de
Excelență în Studiul Imaginii din cadrul aceleiași universități, cu o teză
despre sound poetry, coordonată de
Sorin Alexandrescu. A debutat cu volumul Pufos
și mecanic (Vinea. 2003), pentru care a primit Premiul de debut al Asociației
Scriitorilor din București, urmat de Omul
de unică folosință/ Sisposable People (Galway Print, Irlanda, 2009), Sunt încă tânără (Tracus Arte, 2012) și Dorm, dar stau cu tine (Charmides, 2014)
considerat un volum experimental. Primele trei cărți au fost semnate cu numele
Denisa Mirena Pișcu. Împreună cu artistul austriac Bruno Pisek, a realizat
lucrarea radiofonică Bucharest nowadays
is beautiful, isn”t it?, difuzată la ORF – Kunstradio în 2015.
Învelit în propriul corp este cel de-al cincilea volum de
poeme al Denisei Duran, volum apărut la Editura Cartea Românească, 2016. Iată
confesiunea poetei: ”Am scris aici un volum despre mai multe feluri de iubire.
O carte din care am scos poemul: ”(ne)liniștea pe care mi-o dai tu/ e (ne)liniștea pe care mi-o dai tu”.
Continua izbire de marginile corpului – în care ne ascundem - și de marginile
minții – în care evadăm. O matrioșcă – păpușă cu mai multe suflete ce se înghit
unele pe altele și se țin la adăpost. O matrioșcă încercând să rămână întreagă.”
Cele două motto-uri ale volumului
circumscriu același centru de interes: ”A iubit atât de intens încât la moartea
lui a lăsat două trupuri.”(Ion Mircea) precum și ”(...) Corpul lui de-asupra
corpului meu levitează la un centimetru distanță/ Și această lipsă de atingere
păstrează vie. Dorința” (Floarea Țuțuianu). Despre aceeași temă predilectă a poetei
amintește și Al. Cistelecan pe coperta IV a volumului: ”Denisa Duran (ex-Pișcu)
și-a făcut mereu, încă de la debutul cu Pufos
și mecanic, investigații corporale, chiar dacă tema corporală nu părea una
centrală (...). Încetul cu încetul peripeția corporală a devenit oarecum
peripeția biografică decisivă (...).” Această temă a corpului o găsim însă ca
fiind mai mult decât o istorie a corpului și a sufletului... aferent. Corpul
devenit, iată, mediu și în același timp limbaj predilect de expresie a
angoasei, a obsesiei schizoide, este și (porta)voce lirică, o foarte delicată
sugestie experimentală: corpul ca pretext și text al poeziei, corpul învelit în
corp, cele două corpuri ale iubiților și, mai cu seamă, cel de-al trei-lea
corp, al sentimentului de iubire dintre cei doi, prezență permanentă în text,
dar o prezență fie subtilă, abia simțită fie apăsătoare, după cum permite jocul
de lumini și umbre al poemelor. Astfel, pentru Denisa Duran poezia devine
limbaj al corpului, expresia căpătând, așa cum am arătat, noi semnificații.
Între corpul iubitei și corpul iubitului, ”la un centimetru distanță” levitează
iubirea cu trupul său diafan, aerat și fluid în același timp, care curge
printre degetele amintirii și care, împrăștiat în infinitul amintirii de
cataclismul eșecului este căutat cu ajutorul poeziei, pentru ca, așa ca în
vechi mituri, bucată cu bucată, alipite liric, să reîntregească trupul iubirii,
cu speranța că dorul, durerea, dorința au, cumulate, o voce destul de puternică
pentru a rechema la viață o iubire pierdută. În fapt, această voce convertită
în poezie este menită să insufle o nouă viață, binecuvântată sau damnată cu o
formă de eternitate, cea lirică. Itinerariile
acestei peregrinări sunt, desigur, interioare. Amintirea, emoția, senzația sunt
notate cu minuție în poemele - fișe clinice. Acestea, împreună cu secundele/
orele/ zilele postapocaliptice, apocalips fiind în acest univers ratarea
iubirii, sunt supuse unei evaluări riguroase. Ele înseriază, pe lângă mai multe feluri de iubire și
contrapunctul coagulat în mai multe feluri de durere. Poeta fluidizează
pierderea iubirii ca sevraj captat în picături lirice reinterpretând clasicul haiku. Fiecare poem este simultan boală
și remediu, respirația și pauza dintre respirații, în speranța unei izbăviri,
oricare ar fi aceea. Este aici o gimnastică a sufletului între autoscopie și
alegorie, trezind empatia cititorului către temele esențiale, pivotante, ale
literaturii (Eros, Thanatos) obiectivate într-o manieră personală, interioară, garantând
o voce distinctă din care se coagulează un univers guvernat de o mitologie
proprie în care cititorul are libertatea de a explora nestingherit această
poveste de iubire revelată fără emfază. Denisa Duran face poezie din mica istorie, dintr-o altă poveste de
dragoste. A câtea de la începutul umanității oare? Dorul, durerea, dorința sunt
trasoare ce luminează înaintarea prin curțile interioare ale sufletului
îndrăgostit, ale sufletului pustiit așa ca prin labirintul unui refugiu
postapocaliptic: iată femeia, pare să spună punctul final al periplului. Denisa
Duran nu adâncește vechi meditații asupra iubirii, a vieții, a omului, nu
accentuează sensuri sau răspunsuri ci aduce în poezia sa prospețimea
începutului primei întrebări, emoția primordială a unui Big-Bang personal,
adevărul că odată cu fiece om se naște o lume, lumea și cu fiece iubire
sfârșită și lumea se face țăndări și odată cu ea și trupul diafan al iubirii,
căci dacă dragoste nu e, nimic nu e...
Și rămân rănile, iar acestea sunt expuse cu discreție și sfială, livrate ca eliberare, ca o ruptură în
serialitatea dureroasă a amintirii fișate în poemele inventar, atent concentrate
și limpezite: ”Sângele mi se usucă în
vene, un praf moale, inofensiv,/ lovindu-se de pereții vaselor/ la orice
mișcare - / o plantă uscată într-un plic de ceai, // Ca un cub Rubik ămi
răsucesc mintea/ pe toate părțile./ Nimic nu mai funcționează în mine – numai
eu,/ aceeași mereu.” (Ca un cub Rubik îmi răsucesc mintea)
”Învelit în propriul
corp”, cea mai recentă carte a Denisei Duran propune o călătorie prin
interstițiile durerii, acolo unde poemele dansează cu o matissiană fluiditate (cu o expresie a lui Dan Hăulică) pe linia
subțire dintre gestiunea dependeței de iubirea pierdută și îndelungatul
travaliu al dezvrăjirii acesteia, dintre recuperarea unei libertăți necăutate
și abandonarea în patima iubirii, din această ambiguitate născânduse tensiunea
incandescentă care irigă corpul poemelor impresionând lirica acestora asemenea
substanței fotosensibile.
