foto credit http://www.bookaid.org/get-involved/fundraise/ideas/bake-for-books/
” ... Micul alai se instală confortabil
într-o caleaşcă din coajă de nucă aurită trasă de douăsprezece libelule, strunite
de un scarabeu îngâmfat. Caleaşca se ridică uşor în aer şi începu să plutească
în zig zag pe sub ramuri verzi de brad. După ceva vreme, caleaşca din coajă de
nucă aurită începu să coboare şi se opri în faţa unei peşteri.Alaiul coborî şi
cele cinci omizi fermecate intrară în peşteră urmate de Licăr de Stea ,care era
destul de temătoare. Şi cum să nu fi fost, când în loc de bal, dă peste o
peşteră întunecoasă, rece şi plină de lilieci? Dar nu îndrăzni să spună nimic
şi le urmă îndeaproape pe cele cinci omizi fermecate prin cotloanele
întortocheate şi abrupte ale peşterii care se îngusta şi cobora tot mai mult ,încât lui Licăr de
Stea îi fu teamă că bătrânele omizi îşi vor zburli ţepii pieptănaţi cu atâta
grijă şi mustăţile frumos ondulate. Ce rost are să te ferchezuieşti atâta
pentru a ajunge în peştera aceea urâcioasă? se întreba Licăr de Stea .Şi chiar când se întreba ea
aşa, omizile, care între timp nu încetaseră o clipă să sporovăiască şi să
chicotească şi să se tachineze, îşi îndreptară ţinutele deodată, îşi dreseră
glasurile şi îşi mângâiară mustăţile. Ajunseră în faţa unor trepte albe, maiestuoase
şi începură să coboare cu grijă, ţinând capul cât mai sus şi privind undeva
spre vârful nasului. Licăr de Stea încercă să le imite, dar se împiedică şi fu
cât pe ce să le strice intrarea solemnă în marea sală de bal.
-Ce minunăţie! şopti Licăr de Stea, iar
marea sală îi întoarse şoapta cu un ecou.
-Minunăţie? Vrei să spui minunăţia
minunăţiilor! Marea Sală de Bal este în întregime din sare! spuse omida galben
aurie.
Marea Sală de Bal era o încăpere
uriaşă, rotundă, cu dale albe strălucitoare ca de marmură scumpă în care se
reflecta tavanul frumos împodobit cu imense candelabre ce păreau făcute din cel
mai fin cristal lucrat cu rară măiestrie, iar pereţii încăperii erau toţi din
oglindă străvezie gravată cu flori nemaivazute şi cu fiinţe din altă lume. Şi
era cu totul şi cu totul din sare!
În momentul în care prima omidă din alai
atinse podeaua marii săli de bal, două trompete de aur au început să trâmbiţeze
singure pentru a anunţa sosirea precinstitelor omizi şi a însoţitoarei lor.
Un greier foarte elegant veni să le
întâmpine şi să le ureze bun sosit.
O orchestră alcătuită din instrumente
care cântau singure începu un vals la modă, iar cele cinci omizi fermecate îşi
ocupară locurile de onoare care li se cuveneau ca fiind cele mai bătrâne şi mai
înţelepte şi, mai ales, ocrotitoarele pădurii.
Toată suflarea elegantă şi binecrescută
de la bal trăgea cu ochiul spre necunoscuta însoţitoare a celor cinci omizi fermecate.
-Cine o fi?
-Ce fel de vieţuitoare?
-E urâtă ca o viespe veninoasă.
-Şi cam slabă.
-Dar ce aripi demodate are!
Şi se apropiară pe rând de omida
violet, care era mai vorbăreaţă decât toate celelalte la un loc, ca să o mai
întrebe de sănătate şi de ultima păţanie a Broscuţei Sfioase, care de data
aceasta chiar a întrecut măsura. Şi, de ce nu, să o întrebe şi despre drăgălaşa
şi misterioasa însoţitoare a bătrânei omide violet.
Şi uite că foarte curând, Licăr de Stea
făcu vrând nevrând cunoştinţă cu toate familiile din distinsa societate a
pădurii de brazi şi află de asemenea toate istoriile pe care cineva ar dori sau
nu să le cunoască atunci când ajunge într-un ţinut nou. Fetiţa licurici fu
uimită de prietenia şi interesul cu care cei de la bal o întâmpinară ,biata de
ea nefiind obişnuită cu atâta atenţie. Cele cinci omizi fermecate erau foarte
fericite şi mândre de succesul pe care îl avea protejata lor şi îşi zornăiau de
plăcere şi încântare ţepii lor frumos coloraţi. La urmă de tot, se apropie de
ea un melc mare de culoarea alunei. Licăr de Stea nu mai văzuse în viaţa ei aşa
o fiinţă.
-Delicată domnişoară ,permiteţi-mi să mă
prezint. Melc Alunecos este numele meu.
-Încântată, răspunse frumos fetiţa licurici. Eu sunt Licăr de Stea şi le
însoţesc pe cele cinci omizi fermecate ,binefăcătoarele mele. Se gândi un pic
apoi şi spuse: Nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar ce fel de vieţuitoare
sunteţi?
-Sunt un melc, răspunse melcul puţin
înciudat.
-A! Şi ce duceţi în spate, vă rog, domnule
Melc Alunecos?
-Biblioteca mea personală!
-O! Pare foarte grea!
-Desigur. E vorba de nişte cărţi foarte
rare, făcute în singura tipografie de melci din lume, tipografie care, din
nefericire, nu mai exista...ce pierdere! Ce pierdere!
-Trebuie să fie o adevărată
comoară biblioteca aceasta, dacă aţi adus-o cu dumneavoastră chiar şi la marele
bal!
-Sssst! Să nu te audă cineva! zise
Melcul Alunecos. În ziua de azi trebuie să fii foarte precaut.
-Căte cărţi aveţi, domnule Melc
Alunecos, căci pare că duceţi o mare greutate în spate? întrebă în şoaptă Licăr
de Stea.
-O mie cinci sute şapte zeci şi opt şi
jumătate de cărţi! zise marele melc cu voce gravă şi sonoră, înălţând cu
mândrie capul.
-Şi jumătate? se miră Licăr de Stea.
-Ultima carte nu a mai încăput decât pe
jumătate.
-Aşa! Cred că ştiţi o mulţime de
lucruri, dacă aţi citit toate aceste cărţi! spuse fetiţa licurici cu admiraţie.
-Citit?! Citit?! şi Melcul Alunecos
începu să râdă ţinându-se de burtă. Aţi auzit ce a spus micuţa asta? le întrebă
el râzând pe cele cinci omizi fermecate. Că aş fi citit toate cărţile din
preţioasa mea bibliotecă!
Cele cinci omizi începură să râdă cu
toatele. Melcul râdea pe nas iar ele râdeau chiţăit.
-Eu nu am timp de citit cărţi! Abia
îmi ajunge timpul să le adun! spuse în cele din urmă melcul cu gravitate.
-Ah ,cât e de înţelept! spuse omida
verde crud. Aproape la fel de înţelept ca şi noi! Iată o persoană de la care
vei avea întotdeauna ceva de învăţat, micuţă Licăr de Stea.
-Chiar aşa. Cum stai cu studiile, micuţă
Licăr de Stea? întrebă Melcul Alunecos.
-Păi...ăăăă ,mmmm...
-Vai de mine, se impacientă omida
galben aurie. Ce vârstă ai ,Licăr de Stea?
-În ce clasă eşti? întrebă omida roz
acadea.
-Poate nici nu ai fost vreodată la
scoală? se sperie omida violet.
Omizile şi melcul de culoarea alunei se
prinseră într-un cerc şi începură să se învârtă în jurul lui Licăr de Stea
cântând:
'Vai de mine,ce ruşine,
Iute la şcoală cu tine!
Vai de mine,ce ruşine,
Iute la scoală cu tine!'
Şi se învârteau tot mai repede şi
mai repede ,într-un cerc năbădăios colorat în galben auriu, violet, roz acadea,
verde crud, albastru azuriu şi culoarea alunei. Licăr de Stea simţi că o ia
ameţeala.
-Dar opriţi-vă! Staţi puţin! Ascultaţi-mă!
strigă ea, încercănd să acopere vacarmul.
-Cine strigă aşa? se auzi vocea
melcului şi încet încet cercul începu să se desfacă şi rând pe rând Licăr de
Stea le putu distinge pe cele cinci omizi fermecate şi pe Melcul Alunecos.
-Nu e frumos să ridici vocea ,spuse
omida albastră azurie.
-Nu am vrut să vă supăr, zise fetiţa
licurici, dar nu ştiam cum să vă fac să vă opriţi ca să mă ascultaţi. Vreau să
spun că eu ştiu tot ce trebuie să ştie o fetiţă licurici.
-Ştii să fii politicoasă? întrebă
repede Melcul Alunecos.
-Ştiu să scriu şi să citesc, ştiu
istoria licuricilor, ştiu să zbor lin şi fără zgomot, ştiu chiar şi tabla
înmulţirii! Şi bine înţeles, bunele maniere!
-Am văzut cum ştii bunele maniere! Cine
strigă aşa cu siguranţă nu ştie bunele maniere! Şi dacă nu ştie bunele maniere
cu siguranţă nu ştie nici celelalte lucruri pe care pretinde că le ştie! spuse
răspicat melcul de culoarea alunei.
-Ah, cât e de inţelept! spuse omida
verde crud. Aproape la fel de înţelept ca şi noi!
-Întrbaţi-mă ceva din tabla înmulţirii,
de exemplu! spuse Licăr de Stea. Aşa vă veţi convinge că spun adevărul.
-Educaţia aleasă trebuie începută de
la o vârstă cât mai fragedă. Distinse doamne, şi melcul se înclină în faţa
omizilor atât cât îi permitea să se încline pântecul rotund, ce noroc să mă aflu
în preajma dumneavoastră chiar în momentul unei atât de uluitoare şi alarmante
descoperiri: această fetiţă licurici nu
a fost niciodată la şcoală! Educaţia unui tânăr este o misiune delicată şi
dificilă şi cere o mare fineţe şi aplecare, cere o mare răspundere şi spirit de
sacrificiu din partea celui ce se încumetă să ia asupra sa dificila dar nobila
sarcină a modelării unui fraged vlăstar! Şi vai! Ce îndatorire ingrată! Căci
învăţăcelul cu siguranţă nu va înţelege înălţimea sarcinii ce revine îndrumătorului
său, pe care pe nedrept îl va blama şi poate, mai târziu, chiar îl va renega!
Ochii celor cinci omizi fermacate se
umplură de lacrimi. Licăr de Stea începu să caşte discret.
-Şi totuşi! Eu, umilul dumneavoastră
prieten, şi melcul se înclină din nou atât cât îi permitea pântecul său rotund,
am să iau de pe umerii dumneavoastră fragili această uriaşă sarcină şi promit
solemn că mă voi ocupa de educaţia fetiţei licurici, ca şi cum m-aş ocupa de
cea a propriului meu copil!
Ochii celor cinci omizi lăcrimau acum
din belşug. Licăr de Stea nu îşi mai putea ascunde căscatul.
Melcul Alunecos întinse una din
corniţele din vârful capului de-asupra lui Licăr de Stea şi într-o clipă o
aspiră înăuntru! Apoi încovoindu-se spuse:
-Voi rămâne pe veci împovărat
de dragul domniilor voastre. Dar ce nobilă sarcină îmi apasă umerii!
Omizile începură să aplaude pline de
admiraţie, iar omida roz acadea chiar avu un mic leşin, în vreme ce Melcul
Alunecos se îndepărtă încet, grav şi foarte încovoiat.
-Ah, cât e de înţelept!spuse omida
verde crud. Aproape la fel de înţelept ca şi noi. Iată o persoană de la care va
avea întotdeauna ceva de învăţat micuţa Licăr de Stea.
-Era nevoie de cineva care să aranjeze
cele o mie cinci sute şaptezeci şi opt... şi jumătate de cărţi şi să le şteargă de
praf, mormăi Melcul Alunecos în timp ce urca alene scările sălii de bal, spre
ieşire.
În urma lui începu un nou vals la modă
şi toată lumea bună a pădurii de brazi începu să ţopăiască sau să valseze, după
pricepere. La fel făcură şi cele cinci omizi fermecate, împăcate acum că
protejatei lor i se ivise rara ocazie de a face nişte studii strălucite care
fără îndoială îi vor asigura un viitor la fel de strălucit.
Dar Licăr de Stea? ...”Andrea Hedeș
fragment din romanul pentru copii Licăr de Stea, publicat în Cartea mea fermecată. Antologie de texte pentru copii publicată de U.S.R. Cluj
