O cunoașteți?

                     O cunoașteți pe Licăr de Stea? E o fetiță licurici. Și vine cu o întreagă poveste...


                      foto credit http://www.bookaid.org/get-involved/fundraise/ideas/bake-for-books/
                                                           
                                                                   

                         ” ... Micul alai se instală confortabil într-o caleaşcă din coajă de nucă aurită trasă de douăsprezece libelule, strunite de un scarabeu îngâmfat. Caleaşca se ridică uşor în aer şi începu să plutească în zig zag pe sub ramuri verzi de brad. După ceva vreme, caleaşca din coajă de nucă aurită începu să coboare şi se opri în faţa unei peşteri.Alaiul coborî şi cele cinci omizi fermecate intrară în peşteră urmate de Licăr de Stea ,care era destul de temătoare. Şi cum să nu fi fost, când în loc de bal, dă peste o peşteră întunecoasă, rece şi plină de lilieci? Dar nu îndrăzni să spună nimic şi le urmă îndeaproape pe cele cinci omizi fermecate prin cotloanele întortocheate şi abrupte ale peşterii care se îngusta  şi cobora tot mai mult ,încât lui Licăr de Stea îi fu teamă că bătrânele omizi îşi vor zburli ţepii pieptănaţi cu atâta grijă şi mustăţile frumos ondulate. Ce rost are să te ferchezuieşti atâta pentru a ajunge în peştera aceea urâcioasă? se întreba  Licăr de Stea .Şi chiar când se întreba ea aşa, omizile, care între timp nu încetaseră o clipă să sporovăiască şi să chicotească şi să se tachineze, îşi îndreptară ţinutele deodată, îşi dreseră glasurile şi îşi mângâiară mustăţile. Ajunseră în faţa unor trepte albe, maiestuoase şi începură să coboare cu grijă, ţinând capul cât mai sus şi privind undeva spre vârful nasului. Licăr de Stea încercă să le imite, dar se împiedică şi fu cât pe ce să le strice intrarea solemnă în marea sală de bal.

       -Ce minunăţie! şopti Licăr de Stea, iar marea sală îi întoarse şoapta cu un ecou.

       -Minunăţie? Vrei să spui minunăţia minunăţiilor! Marea Sală de Bal este în întregime din sare! spuse omida galben aurie.

        Marea Sală de Bal era o încăpere uriaşă, rotundă, cu dale albe strălucitoare ca de marmură scumpă în care se reflecta tavanul frumos împodobit cu imense candelabre ce păreau făcute din cel mai fin cristal lucrat cu rară măiestrie, iar pereţii încăperii erau toţi din oglindă străvezie gravată cu flori nemaivazute şi cu fiinţe din altă lume. Şi era cu totul şi cu totul din sare!

       În momentul în care prima omidă din alai atinse podeaua marii săli de bal, două trompete de aur au început să trâmbiţeze singure pentru a anunţa sosirea precinstitelor omizi şi a însoţitoarei lor.

       Un greier foarte elegant veni să le întâmpine şi să le ureze bun sosit.

        O orchestră alcătuită din instrumente care cântau singure începu un vals la modă, iar cele cinci omizi fermecate îşi ocupară locurile de onoare care li se cuveneau ca fiind cele mai bătrâne şi mai înţelepte şi, mai ales, ocrotitoarele pădurii.

       Toată suflarea elegantă şi binecrescută de la bal trăgea cu ochiul spre necunoscuta însoţitoare  a celor cinci omizi fermecate.

        -Cine o fi?

        -Ce fel de vieţuitoare?

        -E urâtă ca o viespe veninoasă.

        -Şi cam slabă.

        -Dar ce aripi demodate are!

        Şi se apropiară pe rând de omida violet, care era mai vorbăreaţă decât toate celelalte la un loc, ca să o mai întrebe de sănătate şi de ultima păţanie a Broscuţei Sfioase, care de data aceasta chiar a întrecut măsura. Şi, de ce nu, să o întrebe şi despre drăgălaşa şi misterioasa însoţitoare a bătrânei omide violet.

       Şi uite că foarte curând, Licăr de Stea făcu vrând nevrând cunoştinţă cu toate familiile din distinsa societate a pădurii de brazi şi află de asemenea toate istoriile pe care cineva ar dori sau nu să le cunoască atunci când ajunge într-un ţinut nou. Fetiţa licurici fu uimită de prietenia şi interesul cu care cei de la bal o întâmpinară ,biata de ea nefiind obişnuită cu atâta atenţie. Cele cinci omizi fermecate erau foarte fericite şi mândre de succesul pe care îl avea protejata lor şi îşi zornăiau de plăcere şi încântare ţepii lor frumos coloraţi. La urmă de tot, se apropie de ea un melc mare de culoarea alunei. Licăr de Stea nu mai văzuse în viaţa ei aşa o fiinţă.

      -Delicată domnişoară ,permiteţi-mi să mă prezint. Melc Alunecos este numele meu.

     -Încântată, răspunse frumos fetiţa licurici. Eu sunt Licăr de Stea şi le însoţesc pe cele cinci omizi fermecate ,binefăcătoarele mele. Se gândi un pic apoi şi spuse: Nu vreau să fiu nepoliticoasă, dar ce fel de vieţuitoare sunteţi?

      -Sunt un melc, răspunse melcul puţin înciudat.

       -A! Şi ce duceţi în spate, vă rog, domnule Melc Alunecos?

       -Biblioteca mea personală!

      -O! Pare foarte grea!

      -Desigur. E vorba de nişte cărţi foarte rare, făcute în singura tipografie de melci din lume, tipografie care, din nefericire, nu mai exista...ce pierdere! Ce pierdere!

      -Trebuie să fie o adevărată comoară biblioteca aceasta, dacă aţi adus-o cu dumneavoastră chiar şi la marele bal!

        -Sssst! Să nu te audă cineva! zise Melcul Alunecos. În ziua de azi trebuie să fii foarte precaut.

        -Căte cărţi aveţi, domnule Melc Alunecos, căci pare că duceţi o mare greutate în spate? întrebă în şoaptă Licăr de Stea.

        -O mie cinci sute şapte zeci şi opt şi jumătate de cărţi! zise marele melc cu voce gravă şi sonoră, înălţând cu mândrie capul.

        -Şi jumătate? se miră Licăr de Stea.

       -Ultima carte nu a mai încăput decât pe jumătate.

        -Aşa! Cred că ştiţi o mulţime de lucruri, dacă aţi citit toate aceste cărţi! spuse fetiţa licurici cu admiraţie.

        -Citit?! Citit?! şi Melcul Alunecos începu să râdă ţinându-se de burtă. Aţi auzit ce a spus micuţa asta? le întrebă el râzând pe cele cinci omizi fermecate. Că aş fi citit toate cărţile din preţioasa mea bibliotecă!

         Cele cinci omizi începură să râdă cu toatele. Melcul râdea pe nas iar ele râdeau chiţăit.

          -Eu nu am timp de citit cărţi! Abia îmi ajunge timpul să le adun! spuse în cele din urmă melcul cu gravitate.

         -Ah ,cât e de înţelept! spuse omida verde crud. Aproape la fel de înţelept ca şi noi! Iată o persoană de la care vei avea întotdeauna ceva de învăţat, micuţă Licăr de Stea.

         -Chiar aşa. Cum stai cu studiile, micuţă Licăr de Stea? întrebă Melcul Alunecos.

         -Păi...ăăăă ,mmmm...

         -Vai de mine, se impacientă omida galben aurie. Ce vârstă ai ,Licăr de Stea?

         -În ce clasă eşti? întrebă omida roz acadea.

         -Poate nici nu ai fost vreodată la scoală? se sperie omida violet.

         Omizile şi melcul de culoarea alunei se prinseră într-un cerc şi începură să se învârtă în jurul lui Licăr de Stea cântând:

          'Vai de mine,ce ruşine,

            Iute la şcoală cu tine!

           Vai de mine,ce ruşine,

             Iute la scoală cu tine!'

           Şi se învârteau tot mai repede şi mai repede ,într-un cerc năbădăios colorat în galben auriu, violet, roz acadea, verde crud, albastru azuriu şi culoarea alunei. Licăr de Stea simţi că o ia ameţeala.

         -Dar opriţi-vă! Staţi puţin! Ascultaţi-mă! strigă ea, încercănd să acopere vacarmul.

         -Cine strigă aşa? se auzi vocea melcului şi încet încet cercul începu să se desfacă şi rând pe rând Licăr de Stea le putu distinge pe cele cinci omizi fermecate şi pe Melcul Alunecos.

         -Nu e frumos să ridici vocea ,spuse omida albastră azurie.

         -Nu am vrut să vă supăr, zise fetiţa licurici, dar nu ştiam cum să vă fac să vă opriţi ca să mă ascultaţi. Vreau să spun că eu ştiu tot ce trebuie să ştie o fetiţă licurici.

         -Ştii să fii politicoasă? întrebă repede Melcul Alunecos.

          -Ştiu să scriu şi să citesc, ştiu istoria licuricilor, ştiu să zbor lin şi fără zgomot, ştiu chiar şi tabla înmulţirii! Şi bine înţeles, bunele maniere!

         -Am văzut cum ştii bunele maniere! Cine strigă aşa cu siguranţă nu ştie bunele maniere! Şi dacă nu ştie bunele maniere cu siguranţă nu ştie nici celelalte lucruri pe care pretinde că le ştie! spuse răspicat melcul de culoarea alunei.

         -Ah, cât e de inţelept! spuse omida verde crud. Aproape la fel de înţelept ca şi noi!

        -Întrbaţi-mă ceva din tabla înmulţirii, de exemplu! spuse Licăr de Stea. Aşa vă veţi convinge că spun adevărul.   

         -Educaţia aleasă trebuie începută de la o vârstă cât mai fragedă. Distinse doamne, şi melcul se înclină în faţa omizilor atât cât îi permitea să se încline pântecul rotund, ce noroc să mă aflu în preajma dumneavoastră chiar în momentul unei atât de uluitoare şi alarmante descoperiri:  această fetiţă licurici nu a fost niciodată la şcoală! Educaţia unui tânăr este o misiune delicată şi dificilă şi cere o mare fineţe şi aplecare, cere o mare răspundere şi spirit de sacrificiu din partea celui ce se încumetă să ia asupra sa dificila dar nobila sarcină a modelării unui fraged vlăstar! Şi vai! Ce îndatorire ingrată! Căci învăţăcelul cu siguranţă nu va înţelege înălţimea sarcinii ce revine îndrumătorului său, pe care pe nedrept îl va blama şi poate, mai târziu, chiar îl va renega!

         Ochii celor cinci omizi fermacate se umplură de lacrimi. Licăr de Stea începu să caşte discret.

         -Şi totuşi! Eu, umilul dumneavoastră prieten, şi melcul se înclină din nou atât cât îi permitea pântecul său rotund, am să iau de pe umerii dumneavoastră fragili această uriaşă sarcină şi promit solemn că mă voi ocupa de educaţia fetiţei licurici, ca şi cum m-aş ocupa de cea a propriului meu copil!

         Ochii celor cinci omizi lăcrimau acum din belşug. Licăr de Stea nu îşi mai putea ascunde căscatul.

        Melcul Alunecos întinse una din corniţele din vârful capului de-asupra lui Licăr de Stea şi într-o clipă o aspiră înăuntru! Apoi încovoindu-se spuse:

        -Voi rămâne pe veci împovărat de dragul domniilor voastre. Dar ce nobilă sarcină îmi apasă umerii!

         Omizile începură să aplaude pline de admiraţie, iar omida roz acadea chiar avu un mic leşin, în vreme ce Melcul Alunecos se îndepărtă încet, grav şi foarte încovoiat.

         -Ah, cât e de înţelept!spuse omida verde crud. Aproape la fel de înţelept ca şi noi. Iată o persoană de la care va avea întotdeauna ceva de învăţat micuţa Licăr de Stea.

         -Era nevoie de cineva care să aranjeze cele o mie cinci sute şaptezeci şi opt... şi jumătate de cărţi şi să le şteargă de praf, mormăi Melcul Alunecos în timp ce urca alene scările sălii de bal, spre ieşire.

         În urma lui începu un nou vals la modă şi toată lumea bună a pădurii de brazi începu să ţopăiască sau să valseze, după pricepere. La fel făcură şi cele cinci omizi fermecate, împăcate acum că protejatei lor i se ivise rara ocazie de a face nişte studii strălucite care fără îndoială îi vor asigura un viitor la fel de strălucit.

        Dar Licăr de Stea? ...”

                                 Andrea Hedeș

                             fragment din romanul pentru copii Licăr de Stea, publicat în Cartea mea fermecată. Antologie de texte pentru copii publicată de U.S.R. Cluj