ȘANȚ, 1936

                          Filmul document realizat cu cca 80 de ani în urmă de către Dimitrie Gusti, părintele sociologiei românești, în timpul campaniei monografice din Șanț, județul Bistrița-Năsăud:

Horia Bădescu - Cărțile viețuirii

                            Cronică nouă! De citit în Revista Luceafărul de Dimineață pe luna septembrie sau mai jos:

  

                                           Amiezi, amurguri, dimineți, amiezi...

                       O antologie e o sărbătoare. Iar o sărbătoare este un prag. Un punct de echilibru dar și o porta magica spre chipul care mâine-ți va purta numele. Un echinocțiu al biografiei lirice.  Locul de unde, precum dintr-o tindă a inimii, vezi coborând spre tine fulguiri de lumină – pe firul viețuirii dansul peregrin al lampioanelor plutitoare- poemele,  urmându-și mai departe cursul, purtându-și mai departe lumina, înspăimântând întunericul.

                       Cu pași înceți prin tine-naintezi;/ amiezi, amurguri, dimineți, amiezi... ce rotundă, deplină definire a unei antologii... O antologie care, cu fiece poem, (re)spune răspicat: eu cred că ne-am născut să trăim/ fiindcă pentru moarte nu mai avem timp. Și ce  zodie mai potrivită să adune sub constelația ei o lume de poeme decât Cărțile viețuirii?

                       Cărțile viețuirii sunt mozaicul lucrat în tesserae de preț, peste care se arcuiesc fascinante sclipiri trezite la viață de raza unei lumini melancolice, a  poeziei, această lumină/ care-nvelește lumea, vieța și cititorii de delicatețuri. Volumul întâi, La poarta cuvântului: M-am trezit dat gândului/ la curțile dorului/ și eram al vântului/ și eram al norului;/ rătăcit-am prin grădină/ fără chip, fără lumină,/ nu era nimeni să vină!/ Numai rândul rândului/ la capătul gândului/ la poarta cuvântului. Cel de-al doilea volum, Furcile caudine: Și iarna aceasta cumplită/ în care urmele/ nu se mai văd./ Trebuie să trăim/ dacă nu se poate/ altfel! Și volumul al treilea, De la o zi la alta: Poemul este el însuși/ un drum. Drumul poemului/ este poemul însuși./ Pe drumul poemului/ nu poemul este cel care/ umblă;/ pe drumul poemului/ rătăcește pulberea/ de pe tălpile morții. Un trigon regal apărut sub egida Universității ”Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, în Colecția de poezie Echinox a Editurii Eikon.

                         Începând cu Marile Eleusii, îngânând Cântece de viscol, Cântece amare, Balade mongoloine, trecând prin Starea bizantină, Starea de veghe, Exerciții de supraviețuire sau Anotimpuri, murmurând  a rugăciune Apocrifele regelui Solomon, Viața de fiecare zi a domnului Quijote sau Ronsete, mângâind  De la o zi la alta, Pielea îngerului, Silogismele drumului, Un înger răstignit pe gură sau o Toamnă nebun de frumoasă la Cluj, fără a uita Dacă vântul spune adevărul, Jurnalul de subterană, Ineditele în volum, antologia este o hartă a cerului pe care sunt marcate cu precizie stele, constelații și galaxii și pe care Horia Bădescu o pune la dispoziția navigatorilor pe apele dantelate ale liricii sale, lunga poveste a călătorului.

                       Poezia a fost pentru Horia Bădescu un cântec de sirenă căruia, fără a se împotrivi, i-a cedat întru totul. Tras în adâncurile reci, acest abandon total, această jertfire de sine a echivalat cufundării într-un baptisteriu, acela al poeziei. Întreg parcursul ulterior acestui intim, tainic fiat lux este o mărturie a condiției de poet trăită ca parcurs mântuitor, purificator, care salvează sinele și lumea, vindecând, restaurând, pipăind infinitul și eternitatea. O reîntoarcere, prin convingerea, prin credința fermă, la începutul în care cuvântul rotund, unificator, prin rostire dădea lumii un rost, cuvântul care binecuvântă sau care aruncă întunericul unei maledicții, cuvântul viu și dătător de viață, (în)semn sacru al marilor inițiați în ascunsa trudă: poeții. Ceea ce spune/ ochiul/ e ființa.// Ceea ce spune/ auzul,/ mișcarea.//Ceea ce spune/ cuvântul,/ ascunsa trudă de-a exista! Poezia este rațiunea de a fi, devine însăși rostul existenței, ea dă sensul dar și truda și chiar judecata finală: căci, iată,/ pe mine doar după vorbele mele/ mă vor judeca. Un semn că poezia poate fi și este, oficiată cu demnitatea și smerenia eremitului, cu truda căutării, cu dedicația și sacrificiul celui retras din lumea profană în lumea talazurilor fără odihnă ale cuvântului, o cale a regăsirii, a autocunoașterii,  creșterii, a înțelegerii  marilor adevăruri, este lungul drum spre sine care, în final, duce spre ceilalți și spre lume, spre viață, căci poezia este împărtășire iar la Horia Bădescu poezia este iluminare. Poezia este un Dumnezeu gelos, iar numărul celor chemați să ardă până la mistuire pe altarul ei este mic. Până la mistuire, însă rămân bătăliile sale, iar acestea sunt greu de purtat: Cine poartă armură nu are pat,/ cine poartă armură nu are masă,/ cine poartă armură teamă-se iar/ pentru femeia dusă în casă;// cine poartă armură nu are somn,/ cine poartă armură nu are sete,/ cine poartă armură are inel/ țipăt de uliu sau de erete;// cine poartă armură n-are surâs,/ cine poartă armură n-are lăstar,/ cine poartă armură nicicând n-a dus/ lacrima morților în lăcrimar;// cine poartă armură n-a semănat,/ cine poartă armură n-a simțit vântul,/ cine poartă armură l-a îmbrăcat,/ din pântecul mamei, pământul. (Balada războinicului). Și fie că aceste bătălii se dau la crâșma lui Mongolu, în mijlocul  filologilor zvăpăiați de la Cluj, al unor scrisori socratiene, în silogismele drumului ori în chiar inima unor toamne nebun de frumoase Horia Bădescu rămâne fidel drumului ales, aceea de a scrie poezie cu o mereu proaspătă uimire, vibrând cu acuratețea diapazonului la amiezile și răsăriturile lumii, la  sistola și diastola luminii, de la o zi la alta: De la o zi la alta/ prin molozul cuvintelor/ și al vieții,/ de la o zi la alta,/ orb bătrân/ pe un drum de multă vreme/ uitat,/ de la o zi la alta/ fără să-ntrebi/ nici cum, nici de ce,/ de la o zi la alta-/ ce imensitate de străbătut!

                                                         Andrea Hedeș