Cronica poate fi citită pe blogul domniei sale http://oldrimsix.info/ sau mai jos:
A scrie despre scrisul Dnei Andrea Hedeş naşte o dilemă. A citi, însă, ce scrie autoarea nu e defel dilematic. Calitatea, originalitatea, densitatea, textuală şi ideatică, erudiţia, toate sesizabile în genurile pe care le abordează, au fost remarcate demultişor de condeie consacrate. Sigur că aş mai putea adăuga elemente specifice, dar ar fi contraproductiv. Autoarea nu are chiar alergie la aprecieri superlative, dar o umbra de suspiciune, ce declanşează o reacţie retractilă – asta da. Înainte de a explicita dilema, să admitem că a scrie despre scrisul Dsale e şi o provocare stimulativă. Căci, după satisfacţia lecturii, nu poţi scrie fără o doză rezonabilă de superlative. Iar pentru a-i inhiba doza, altfel echilibrată, decentă, de suspiciune, eşti nevoit să filtrezi orice notă encomiastică şi, mai ales, spre binele textului reflectant, să argumentezi afirmaţiile apreciative. Pe cât posibil – pe text.
Şi acum dilema. E strict personală. Un Horia Gârbea, altfel unul din naşii literari ai Dnei Andrea Hedeş, figură multilaterală, poate recepta egal poezia şi textele critice ale autoarei. Iar literatura pentru copii e accesibilă, prin definiţie, unei categorii mai largi de cititori profesionalizaţi. Cu totul altfel stau lucrurile pentru un consumator mult mai asimetric de literatură. În particular un producător aproape exclusiv de proză, dotat cu organ receptiv în aceeaşi zonă, extensibil la genul dramatic, dar prea puţin cultivat pentru absorbţia poeziei. Vorbim de poezia de o calitate ce depăşeşte banalul, chiar mult, în cazul nostru. Cu cea ieftină nu-mi pierd vremea. Sigur că am avut afinitate imediată cu poezia unui Marin Sorescu, la vremea sa, dar asta e cu totul altă discuţie.
Desigur, cu cât e mai problematic exerciţiul de lectură al acestui volum*, cu atât e mai provocator. Şi cum am renunţat, rând pe rând, la trăsăturile copilăreşti, ultima ce mi-a mai rămas e nevoia organică de a răspunde la provocări. Reflectând asupra poeziei autoarei (forma prenumelui creaza unele dificulotăţi flexionare: genitivul e problematic), o poartă de intrare în substanţa acesteia e delicatul echilibru formal, muzical, progresiv, între cele 4 capitole. De rafinamentul titlurilor şi al motoului aş prefer să nu glosez. Căci aceste elemente arhitectonice sunt marcă identitară atât în poezie, cât mai ales în critică. Toate citările sunt, cum ar spune P. G. Wodehouse (ce m-o fi apucat, nimic nu-I mai străin scrierilor Andreii H. Hedeş) far fetched. Mai sunt şi un mic test. Cititorul care simte nevoia să amendeze demonstraţia de erudiţie se autoelimină şi pierde savoarea lecturii. Căci citările sunt în întregime la locul lor, peste tot.
Să dai unui prim capitol, ca titlu, un citat din Hesiod e un argument al conştiinţei valorii proprii. Substanţa textelor cu girul acestui titlu e poetică, fără urmă de îndoială. Dar are o anume ambiguitate deloc neinteresantă. Are personaje, în sens extraliric şi are consecuţii episodice. Tablourile dintr-un poem continuă, uneori, fără a exagera, în următoarele câteva, unele personaje traversandu-le. E o osmoză poetică sau o tentă de epic în poezie? Las pe seama celor pricepuţi la poezie să aprecieze, eu aş înclina spre a doua alternativă. Iar aest aer vag epic se conjugă aşa de armonic cu fondul poetic, încât cucereşte.
Personaje am spus? Primul e chiar Dumnezeu. Care, după 8 versuri devine dumnezeu. Ba chiar e trădat ca fiind o carte poştală. Pe care eul poetic îl… alintă. Dacă ceva e exclus, e trecerea acelui Dumnezeu în derizoriu. Dar nici ridicarea eului poetic la scară demiurgică nu e de acceptat. Atunci? E un joc sugestiv care aduce universul la îndemâna poetului. Am insistat atâta asuopra primului poem pentru a sugera o cheie de lectură cel puţin a primului capitol.
Cei nouă sfinţi ar putea proveni, discret, din cele nouă ceruri? Nu, ar fi facil. Autoarei îi e străin facilul. Observăm că sfinţii sunt mereu însoţiţi de cărţi. Deci ei populează biblioteca cu nouă etaje, preluată de Carlo Frabetti de la însuşi Dante. Dar pe dos. Biblioteca autoarei nu e un rai, ar fi iar facil. E un antiiad. Eul poetic e familiar cu sfinţii ce-l populează.
Un Dumnezeu aproape anodin, comensurabil cu universul poetic devoalat de curgerea poemelor. Între el şi eul poetic, accentuat pe măsura păşirii prin universul său se interpune alt personaj. Necesar compozitional. Omul lui Dumnezeu. Alături de el, fireşte, femeia. Sugestie adamică anonimă. Iar legenda biblică se amestecă, osmotic, cu basmul românesc, la curăţatul fântânii.
Univers fără diavol? N-ar avea sens. Dar diavolul Andreii e şi el unul pe dos. Nu trăieşte în focul Gheenei, ci înapa rece. Iarăşi e logic. Diavolul e tentaţia, iar apa rece e speranţa drumeţului însetat. Bogăţia de lecturi ale poetei se vădeşte, discret, îngerul care a strigat trimiţând vag, neostentativ, la bătrânul domn cu aripi uriaşe. Sintagme biblice sunt revalorificate cu îndrăzneală acoperită:
Dar inima mea vrea să fie
O grădină englezească înainte de ploaie
Când fiecare boboc murmur
Cântare cântărilor
Cântarea cântărilor.
Lectura biblică, nici iconoclastă, nici reverenţioasă, ci cu umană şi măsurată insolenţă, merge până la joc. Fiinţa poetică se deghizează într-o bătrână ce-şi duce visele lui Dumnezeu. E ars poetica, e profesiunea de credinţă, lipsită de inutila solemnitate, cu un bine plasat abur ludic. Deghizată într-un autoportret cu blândă şi înţelegătoare autoironie.
Imaginile poetice au greutate, mereu neostentativă, defel discursive, au naturaleţe: inserarea cu unde femeie grea / urneşte soarele dinpături de ceară. Totuşi, poeta n-are probleme să polemizeze en passant cu mitul lui Icar.
Finalul capitolului e dedicat, cui altcuiva, mamei. O mamă demiurg. O sursă vitală la care te întorci după de ai băut halbe de agheazmă cu sfinţii, după ce l-ai lăsat în urmă pe diavolul din fântână, după ce ai dialogat impersonal cu Dumnezeu. O instanţă, de fapt, supremă. Dintre meseriile tradiţionale o are pe cea mai simbolică: broderia. Sufletul poetei e, privit în oglinda mamei, ca o broderie. Ceva simultan lumesc, încastrat în epoci, venind din lumea basmelor şi a credinţei şi ceva marcat de un estetism natural.
Formatul poetic al capitolului 2, Ploaia şiroua (sintagmă extrasă din gândirea chineză) diferă substanţial. Impresia narativă şi limbajul poetic fac, împreună, un salt paralel, ţinându-se sincron de mână. Ce rămâne constant, e circulaţia osmotică a unor elemente (nenuntiţii cocori şi femeile îmblânzite de dragoste, între altele), dar versuri finale de poeme răspund altora din primul capitol.
Sintagma “iubitul meu” nu are a lipsi din poezie. Dar concluzia poemului al cărei personaj e acesta e parfumată de picătura distilată de pelin lucid:
Ca o corabie lovită
geme inima mea
inima sa
cimitir de corăbii.
E o sinteză veche de când lumea. Una dintre. Cea cu încărcătura poetică maximă. Orice happy end e provizoriu…
Poemul VII din acest capitol 2 e un mândru, vertical, curajos autoportret poetic. Primul era un deghizament. A-l cita în întregime ar strica exerciţiul de lectură. Incumbă cititorilor.
Şi, imediat, mărturisirea esenţială, în completarea autoportretului: versul cules cu italice: je ne sais pas trahir… mărturisire care se conjugă, iar armonic, cu “pudori sfârtecate de-un gând”. O autodefinire a fiinţei, dincolo de poezie, dincolo de cronici, dincolo de scrisuri…
Lunecând firesc în lumesc, Dumnezeu devine Preamilostivul. Măsură a drumului parcurs prin universul poetic asumat.
Capitolul 3 – Lamentaţii. Este explozia lirică a volumului. Nu sunt chiar sigur că sunt tocmai lamentaţii, dar termenul e acoperit în teorie şi oricum sunt mesaje adresate unui interlocutor ambiguu. Care poate fi Dumnezeu, poate fi iubitul, unul oarecum abstract, pe măsura temperaturii ridicate a textului. Dar poate fi, cunoscând schimbările de direcţie ale discursului poetic chiar un alter ego sui generis.
Ultimul capitol, Cântece, dedicat bunicului Dariu, e şi cel mai voluminous. Într-un anume fel, primele trei pot fi (re)citite şi ca o elaborată introducere a acestuia din urmă. Un soi de cine suntem şi ce vrem, ca să glumim puţin, citând din clasici în viaţă. Dacă poezia din primele 3 capitole e marcată de o anume diferenţă specifică, substanţa acestui ultim e poezie pur şi simplu. Şi regăsim în ea fiinţa sagace, pretenţioasă, dăruită, generoasă, vibrândă în rezonanţă cu frumosul literar din textele critice. Desigur, cei care se pricep la poezie mă vor contrazice. N-au decât. De la mine aşa se vede. Mai mult, de la mine aşa se simte. Dece o lungă meditaţie pe tema morţii, dece un dialog afectuos cu fiinţa care ne moare fiecăruia, n-ar avea o rezonanţă cu intuiţia acută a lecturilor cu format critic?
Volumul merge într-un crescendo, are chiar structura unui concert: partea întâia moderato cantabile, partea a doua allegro affetuoso, a treia lamento confessando, iar ultima pensando finale. La fel ca cei competenţi în poezie, muzicologii vor amenda vehement inexistenţa unor atari moduri interpretative. Ei, şi? Dacă va exista un singur cititor care va regăsi, cititind acest exerciţiu de lectură, pe sinele lector al volumului, atunci licenţele mele terminologice îşi vor regăsi raţiunea.
Nota bene: * Aritmii, Andrea H. Hedeş, Editura NEUMA, Cluj, 2015;
** Cartea iad, Carlo Frabetti, Humanitas, 2003
