Cronică nouă! De citit în numărul 7 al Revistei Luceafărul de Dimineață sau mai jos:
Declarație de dragoste
Andrea Hedeș
„Despre poezie știm o mulțime de lucruri, dar, în același timp, aproape nimic. Ca și despre om”, mărturisește Horia Bădescu în cel mai recent volum al său, Dacă Orfeu, publicat la Editura Limes, Cluj-Napoca, 2015.
Volumul cartografiază un continent, un tărâm, pentru mulți, terra incognita, pentru puțini, terra ferma, acela al Poeziei. Cu infinită benevolență, Horia Bădescu își duce tovarășii de drum spre ținutul de dincolo de cețuri, într-o călătorie inițiatică. Conducător al caravanei pe acest drum al mătăsii cuvintelor, Horia Bădescu ridică vălurile și descoperă, cântă și descântă acest vast teritoriu. Urmând indicațiile murmurate ale poetului, tovarășul de drum, călătorul, exploratorul, aventurierul devine, pas cu pas, cuvânt după cuvânt, pelerin. Un pelerin atent, sensibil la cele două repere propuse de poet: „În chip poetic locuiește omul...” și „Starea de veghe”. Cel dintâi reper este prezentat astfel: „Secolul XX s-a sfârșit fără să fi reușit să-și afle vreun sens, cu atât mai puțin Sensul, de care, de altminteri, s-a lepădat cu obstinație,oferind omului nimic altceva decât suferință, disperare, singurătate. Tot ceea ce a putut el face, întru gloria raționalismului, obiectivității și materialismului, a fost să-l învețe pe om a exista, nu a fi! Sfidarea pe care secolul și mileniul care au început o lansează umanității este, deci, întoarcerea la Sens. Căci, dacă omul vrea să supraviețuiască, el trebuie să reînvețe să fie, adică să trăiască din perspectiva unității lumii, să trăiască întru și prin Sens, întru și prin sacru. Să locuiască lumea în chip poetic, cum spunea Hölderlin”. Cel de-al doilea reper este detaliat astfel: „Starea de veghe este calea de acces către starea de umanitate,căci starea de umanitate nu este starea naturală a omului, ci cucerire trudnică, devenire în spirit. Starea de umanitate este victoria de fiece zi a lui a fi împotriva lui a avea. Starea de veghe este singura posibilitate de a ieși din somnul existențial și de a vedea și, văzând, de a-ți asuma «condiția umană». Într-o lume robită verbului a avea/avere, a mărturisi despre starea de umanitate, despre starea lui a fi/fire, este o urgență, o datorie”.
Dacă Orfeu este o astfel de mărturisire. Este o poveste despre Ființă spusă și nespusă, alcătuită, adică, din rostiri și nerostiri, din cuvinte și tăceri, din jocul golului și al plinului, al luminii și al umbrei care coagulează o lume. O poveste murmurată cu gravitate, cu luciditate, cu mâhnire, cu durere, o confesiune melancolică și elegiacă în același timp, în care baterea de aripi a speranței se aude abia, ca o părere. Această poveste, act al poetului care se cunoaște pe sine ca ființând în civitas terrena, dar făcând din poezia sa o mărturisire De Civitate Dei, este revelarea convingerii intime cum că Poezia este sacerdoțiu, iar Poetul este cel chemat să îmblânzească oameni și pietre cu arta sa. Acest crez transpare atât în prima parte a volumului, cea care cuprinde conferințe, articole, comunicări susținute de Horia Bădescu în spațiul francofon, cât și în cea de-a doua parte, cea despre care autorul lor preciza: „Interviurile care urmează sunt tot atâtea răspunsuri, pe această temă gravă, ale unor importanți poeți europeni, plecând de la un set comun de întrebări”. Acest set comun de întrebări este diapazonul, etalonul pentru acordarea unor voci fine: Max Alhau, Valeriu Anania, Gérard Bayo, Jean Bičs, Paul Aretzu, Dominique Daguet, Fermin Heredero, Werner Lambersy, Adrian Popescu, Roland Reutenauer, Jean-Luc Wauthier, biografiile fiecăruia dintre aceștia fiind pe scurt prezentate la finalul cărții. Din aceste interviuri elegant pregătite, structurate și realizate se ridică o definiție polifonică a Poetului și a artei sale: „să mergi spre oameni, să-ncerci să-i faci să aibă conștiința acestei lumi” (Max Alhau); „să-i contagiem pe ceilalți cu ființă și poezie” (Fermin Heredero); „cu stiloul în mână, până la ultima suflare” (Roland Reutenauer); „istoria tuturor popoarelor începe cu un poem” (Werner Lambersy); „atent să nu deranjez ordinea lucrurilor nevăzute” (Adrian Popescu).
Dacă Orfeu este o pledoarie pentru redescoperirea rostului, pentru căutarea inefabilului, este o declarație de dragoste pentru poezie și, prin aceasta, pentru umanitate, mărturisită cu sentimentul celui ce strigă în pustiul unei necăutate singurătăți.
Cartea lui Horia Bădescu este un îndemn spre „o dramatică examinare a adâncurilor ființei” sub imperativul „tolle, lege; tolle, lege!”.
Volumul cartografiază un continent, un tărâm, pentru mulți, terra incognita, pentru puțini, terra ferma, acela al Poeziei. Cu infinită benevolență, Horia Bădescu își duce tovarășii de drum spre ținutul de dincolo de cețuri, într-o călătorie inițiatică. Conducător al caravanei pe acest drum al mătăsii cuvintelor, Horia Bădescu ridică vălurile și descoperă, cântă și descântă acest vast teritoriu. Urmând indicațiile murmurate ale poetului, tovarășul de drum, călătorul, exploratorul, aventurierul devine, pas cu pas, cuvânt după cuvânt, pelerin. Un pelerin atent, sensibil la cele două repere propuse de poet: „În chip poetic locuiește omul...” și „Starea de veghe”. Cel dintâi reper este prezentat astfel: „Secolul XX s-a sfârșit fără să fi reușit să-și afle vreun sens, cu atât mai puțin Sensul, de care, de altminteri, s-a lepădat cu obstinație,oferind omului nimic altceva decât suferință, disperare, singurătate. Tot ceea ce a putut el face, întru gloria raționalismului, obiectivității și materialismului, a fost să-l învețe pe om a exista, nu a fi! Sfidarea pe care secolul și mileniul care au început o lansează umanității este, deci, întoarcerea la Sens. Căci, dacă omul vrea să supraviețuiască, el trebuie să reînvețe să fie, adică să trăiască din perspectiva unității lumii, să trăiască întru și prin Sens, întru și prin sacru. Să locuiască lumea în chip poetic, cum spunea Hölderlin”. Cel de-al doilea reper este detaliat astfel: „Starea de veghe este calea de acces către starea de umanitate,căci starea de umanitate nu este starea naturală a omului, ci cucerire trudnică, devenire în spirit. Starea de umanitate este victoria de fiece zi a lui a fi împotriva lui a avea. Starea de veghe este singura posibilitate de a ieși din somnul existențial și de a vedea și, văzând, de a-ți asuma «condiția umană». Într-o lume robită verbului a avea/avere, a mărturisi despre starea de umanitate, despre starea lui a fi/fire, este o urgență, o datorie”.
Dacă Orfeu este o astfel de mărturisire. Este o poveste despre Ființă spusă și nespusă, alcătuită, adică, din rostiri și nerostiri, din cuvinte și tăceri, din jocul golului și al plinului, al luminii și al umbrei care coagulează o lume. O poveste murmurată cu gravitate, cu luciditate, cu mâhnire, cu durere, o confesiune melancolică și elegiacă în același timp, în care baterea de aripi a speranței se aude abia, ca o părere. Această poveste, act al poetului care se cunoaște pe sine ca ființând în civitas terrena, dar făcând din poezia sa o mărturisire De Civitate Dei, este revelarea convingerii intime cum că Poezia este sacerdoțiu, iar Poetul este cel chemat să îmblânzească oameni și pietre cu arta sa. Acest crez transpare atât în prima parte a volumului, cea care cuprinde conferințe, articole, comunicări susținute de Horia Bădescu în spațiul francofon, cât și în cea de-a doua parte, cea despre care autorul lor preciza: „Interviurile care urmează sunt tot atâtea răspunsuri, pe această temă gravă, ale unor importanți poeți europeni, plecând de la un set comun de întrebări”. Acest set comun de întrebări este diapazonul, etalonul pentru acordarea unor voci fine: Max Alhau, Valeriu Anania, Gérard Bayo, Jean Bičs, Paul Aretzu, Dominique Daguet, Fermin Heredero, Werner Lambersy, Adrian Popescu, Roland Reutenauer, Jean-Luc Wauthier, biografiile fiecăruia dintre aceștia fiind pe scurt prezentate la finalul cărții. Din aceste interviuri elegant pregătite, structurate și realizate se ridică o definiție polifonică a Poetului și a artei sale: „să mergi spre oameni, să-ncerci să-i faci să aibă conștiința acestei lumi” (Max Alhau); „să-i contagiem pe ceilalți cu ființă și poezie” (Fermin Heredero); „cu stiloul în mână, până la ultima suflare” (Roland Reutenauer); „istoria tuturor popoarelor începe cu un poem” (Werner Lambersy); „atent să nu deranjez ordinea lucrurilor nevăzute” (Adrian Popescu).
Dacă Orfeu este o pledoarie pentru redescoperirea rostului, pentru căutarea inefabilului, este o declarație de dragoste pentru poezie și, prin aceasta, pentru umanitate, mărturisită cu sentimentul celui ce strigă în pustiul unei necăutate singurătăți.
Cartea lui Horia Bădescu este un îndemn spre „o dramatică examinare a adâncurilor ființei” sub imperativul „tolle, lege; tolle, lege!”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu