.jpg)
miercuri, 10 decembrie 2014
duminică, 7 decembrie 2014
Stela Iorga - Dumnezeu de lângă mine
Cronică nouă. De citit în Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj sau mai jos:
Agonie și extaz
Sâm, 12/06/2014 - 15:56
Andrea Hedes
Volumul de versuri ”Dumnezeu de lângă mine”(Editura eLiteratura, București, 2014), se deschide cu o întrebare:”Cine este autoarea acestei cărți?”, iar întrebarea, nu rămâne una retorică, câteva date despre autoare și parcursul ei reproducând și noi aici:absolventă de Litere, Stela Iorga debutează în 1992 în Revista Zig-Zag la rubrica ”Mașina de scris” condusă de Alex Ștefănescu, obține Premiul II la Festivalul Internațional ”Lucian Blaga”, în 1996, în 1997 primește ”Premiul pentru debut în volum” al Concursului ”Porni Luceafărul”, din 1998, când debutează editorial cu volumul ”Miza pe 13Bis” publică alte 5 volume, urmate în 2014 de”Dumnezeu de lângă mine” și”Imposibila mireasă”.
Despre talent, despre scris, Stela Iorga mărturisea într-un interviu: ” E nativ. Dar fără doar şi poate este vorba de un bagaj genetic specific. Talentul ţi-l dă Dumnezeu. Şi la ce ţi se dă trebuie să îndeşi în desagă din greu toată viaţa. Decalogul tot trebuie să fie în desăguţa ta, toiag şi opinci de oţel, multă luptă cu partea cea din stânga ta şi, mai ales, multă umilinţă şi cel mai mult de tot : iubire de oameni. Scrisul este, nu îmi este teamă a face asemenea comparaţie, un soi de „Rugăciune a inimii".”*
Poemele cuprinse în acest volum, nu întâmplător intitulat Dumnezeu de lângă mine, desenează intinerariul interior al poetei, precum și răscrucile de drumuri: viața și moartea, Dumnezeu și iubirea. Poemele Stelei Iorga sunt poemele unei peregrinări prin abis, prin infern, printr-un deșert al tătarilor, printr-un deșert al inimilor, prin viața care pare cotropită de cele zece plăgi ale Egiptului și totuși, în ciuda acestor încercări, poemele mustesc de viață, de avânt, de zbucium și de candoare, sunt zbatere și strigăt, incandescență și contorsionare. Dragostea lumească, refuzată eului liric, așează sufletul pe calea eremitului, amorul profan, e înlocuit cu filia și agape și cu rugi, toate convertite în poezie.
Volumul cuprinde nu mai puțin de 161 de poeme, iar, din păcate, acest lucru îl face să fie unul inegal din punct de vedere valoric. Alături de poeme de o mare sensibilitate și frumusețe, precum în poemul ”poveşti scurte: o pasăre îşi iubea aerul/ atât de mult/ încât şi-a clădit o cuşcă din el/ a murit în ziua în care aerul s-a dilatat/ fiindcă nu mai înţelegea/ viaţa.” sau ” ***cum ar fi să se îndrăgostească de umbra-i/ pinul/ şi să se întoarcă spre el însuşi/ într-atât/ încât să redevină la loc/ sămânţă?” sau în poemul ”lent: trag încet/peste suflet/ ca pe o plapumă albastră/ întinsa mare moartă/ cu grijă/ să nu sfărâm peştii/ când mă întorc în somn/ şi nici alte oraşe în care odinioară locuiam/ singură sunt/ faţă în faţă doar cu moartea/ şi cu somnul mării/ care mă acoperă/ ca o mantie/ cât de singură sunt/ că nici peştii nu respiră lângă mine / fug/ cât mai departe/ vălurit/ spre alte poveşti/ cu mult mai frumoase/ ca aceea a unui om mort de neiubire/şi de dumnezei” există și multe altele a căror cuvenită situare ar fi fost în ceea ce se cheamă ”șantierul poetului” și nu în lumina tiparului. Ele dau seamă despre un parcurs, despre exerciții și încercări de creștere, despre o echilibristică a căutării și devenirii specifice oricărui creator, dar care se cuvine să rămână în umbra binefăcătoare a sertarului. Fără a cădea în derizoriu, și în poezie (sau mai ales în poezie), enunțul ”calitatea (și nu cantitatea!) e cea mai bună rețetă” este perfect valabil. Acest fapt se cuvine a fi amendat, mai cu seamă fiindcă autoarea nu este nici pe departe la primul volum și îi cunoștea importanța, așa cum reiese din mărturisirea sa” Am credinţa că o carte bună ţipă şi îţi ia respiraţia, de cum pui mâna pe ea. Plus că o carte este o reală radiografiere a sufletului creatorului ei. Dar cele de poezie sunt cel mai cumplit de sincere radiografii!" ** Ori e de preferat ca o carte să fie o radiografie a ceea este construcție și nu a ceea ce este moloz, mai cu seamă că, așa cum se știe, ceea ce orice autor dorește pentru propria carte este ca aceasta ”să rămână”.
”Fiecare cuvânt scris/ se plăteşte cu o bucăţică de carne/ din mine/ până ce pajura fermecată din poveste/ mă va trece prăpastia/ numai că la mijlocul prăpastiei/ mă întreb disperată/ dacă nu e aceasta prăpastia/ pe care trebuie să o trec/ care mi-e scris să o trec.” Un viitor volum, supus unei echidistante epurări, trecut prin alambicul unei prealabile și înalte distilări interioare a influențelor, ecourilor față de care afinitatea poetei arată permeabilitate ar putea fi dovada curajului ”de a fi trecut prăpastia” și de a fi câștigat lupta cu fiecare cuvânt scris și cu sine însăși.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)