Parfumul rodiilor
”Orice creație se naște dintr-un plâns și dintr-o tăcere” afirma
Constantin Noica în comentariul său la basmul ”Tinerețe fără bătrânețe și viață
fără de moarte”. Acest plâns și această tăcere, frământate, alcătuiesc un
întreg, un rotund. ”Călugărul negru” este un astfel de roman, alcătuit din
însemnele însingurării, plânsului și tăcerea, cu o rotunjime aparte, aceea a
rodiilor. Un roman rotund și viu, în culoarea atrăgătoare a obrajilor rodiei,
având ceva din parfumul depărtărilor ce provoacă visarea, din exotismul straniu
și apetisant, din senzualitatea robustă a fructului. Un roman cu o coajă tare,
netedă, lucioasă, ce oferă călătorului flămând învelișu-i exoteric, dar care se
deschide și se oferă unui gourmet rafinat, după cum ”îl obligă” numele-i latin,
”pomus granatus”, cu o mie și una de mirabile semințe de adevăr întemeietor, sacru
sau profan, medicinal și erotic, religios, creștin sau păgân, emblemă și
simbol.
Romanul ”Călugărul negru” are ceva
din opulența, voluptatea, ornamentația, fastul baroc dar și echilibrul și
meditația vibrantă a acordurilor de orgă. Un ”concerto grosso” în care
materialul este pasat între un mic grup de soliști – să-i spunem ”Cel cu Multe
Nume” a.k.a. Oskar Omer (”Oscar”, însemnând ”sulița lui Dumnezeu” dar și
”iubitorul de cerbi”, iar motivul cerbului răsare deseori în pânza romanului,
iar ”Omer” fiind o veche unitate de măsură în care se realiza ofranda către
Dumnezeul lui Israel și care este o continuă amintire a manei cerești revărsată
asupra poporului ales, în timpul exodului) și ai săi ”companeros” și orchestra mare,
reprezentată prin multitudinea de personaje, fațete ale aceluiași diamant,
Lumea, alternând părțile rapide și lente
ale ”concerto da chiessa” (concert de biserică, prezent în roman cu înțelesul
său de sacru, de transcendent), cu preludiul, formele de dans populare,
caracterul de suită ale ”concerto da camera”. Pare un concert compus de Cronos
însuși iar în faldurile sale se prind, sunt absorbiți, se pierd personaje și
cititor, pendulând de o parte și de alta a graniței fluide, permisive dintre
ficțiune și realitate, dintre literatură și viață, visând și ”dansând pe muzica
timpului”... Căci Timpul este Acum și
Aici, el este personajul principal,
background-ul și arcurile butante care susțin celelalte personaje precum și
arhitectura volumului. Timpul ca personaj acționează în tandem, potențând în
același timp personajul uman al romanului, un Ianus cu două nume, deci cu două
chipuri gemene, fiecare privind și păzind un prag, o poartă, un cer, fiecare
urmând un alt destin, privind spre un alt timp. Spre un triplu-timp*: timpul
trecut, care s-a săvârșit, de cele mai multe ori fără să se și desăvârșească,
timpul viitor, ”in statu nascendi”, timpul prezent, clipa efemeră ce nu poate
rămâne captivă decât amintirii. Spre care timp privește Ianus atunci, deoarece el,
timpul, în cele trei ipostaze ale sale, nemilos măcinate, scapă vederii? Poate
spre un timp, altul decât cel profan, un timp sacru al cărui cer, personajul
romanului, Oskar Omer, un alt fel de Făt Frumos, pornit într-o călătorie
ontologică, inițiatică, având valoare de anamnesis, deținător al cheii de aur,
îl poate deschide prin intuiția, inspirația artistului, creatorului, alesului, permițând
saltul din condiția de naufragiat în aceea de restaurator al
ordinii, al echilibrului lumii, ”o
dată la o mie de ani”, sub înfățișarea Călugărului Negru, etern peregrin. Este
o căutare a ”tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte”, Oskar Omer purtând cu sine ”șifonierul cu
tinerețe”, însă o tinerețe maculată de lacrima lumii, iar tinerețea și făr” de
moartea sugerate sunt apanajul creației, respectiv creatorului de geniu, al
Alesului. Este și o căutare a unei frumoase, înalte, sacre nebunii și a unei
iubiri care urcă treptele de la Eros la Philia, de la Storge la Agape, odată cu
asumarea rolului de Călugăr Negru, un maestru și margareta sa în cheie inversă,
ș.a.m.d. Este un vals al celor două personaje principale: Timpul polimorf și
Păzitorul Porților sale. Este un amplu basm, repus în scenă, repovestit într-un
timp înafara timpului, o realitate eternă, magică, cea în care se (pe)trec ”poveștile”.
Făt Frumosul ușor atipic al celei de față, pornește pe propriu-i drum
inițiatic, al căutarii Graalului (căutare de sine, căutare de sens, căutare de
tinerețe fără bătrânețe și de viață fără de moarte), un drum ce ajunge până la
Marea cea Neagră, șerpuind printre personaje de carnaval. Ca în toate
poveștile, el, Alesul, va păși, în cele din urmă, pe celălalt tărâm, ”Un șir de
dealuri înalte, modelate de o mână de uriaș, înconjura muntele cas un brâu
proeminent, zăgăzuind, în burta masivului, o vale adâncă, desfășurată ca un
fiord, de la nord-vest la sud-est și coborând abrupt în văile adânci ale
Burgosului, presărate ici-colo cu mlaștini înșelătoare și acoperite cu păduri
de stejar întinse.”, locul magic unde are loc întâlnirea cu sine, inițierea. Un
proces delicat și dificil, parcurs în pași mici, ”sondările” codrului,
cartografierea muntelui fiind tot atâtea exerciții ale cunoașterii de sine.
Parcursul este anevoios, solitar și nu lipsit de pericole, reprezentate de tot
atâția iepuri venind dinspre și înspre Valea Plângerii (vânătoarea, oamenii pisică,
frații Buzești), dar susținut de ”zânele” preschimbate în ”companeros”, care
asigură mesele îmbelșugate, ca-n povești, desigur, o hrană spirituală. Va trece
Oskar Omer testul suprem, întâlnirea și identificarea cu misteriosul Călugăr
Negru sau va aluneca pentru totdeauna în Valea Umbrei?
De altfel, întregul
roman stă sub semnul gemelar: activ – pasiv, lumină – întuneric, lucid –
oniric, real – imaginar, sacru- profan, iar șirul corespondențelor ar putea
continua. Este aici o îngemănare a două emisfere, precum chipul văzut și chipul
nevăzut al lunii, o emisferă de lumină, o emisferă de întuneric, niciodată
pure, fiecare conținând ”in nuce” umbra celuilalt chip, după anticul
principiu al lui yin și yang, în fapt,
povestea vieții: astfel, eroul de basm îl are drept corespondent pe Oskar Omer,
Ioana pe Sevghin, Organizația Secretă Casa Esterei își are contraponderea ei
masculină, fantomaticii migratori pe la fel
de fantomaticul și rătăcitorul Călugăr Negru, zilelor anoste le sunt opuse
zilele excepționale ale Carnavalului, chiar cele două părți ale romanului sunt
o astfel de opoziție perfectă: Sărbătorii Călăului și ideii de lume/viață ca
scenă i se întoarce în oglindă asceza Călugărului Negru și ieșirea din lume, ș.a.m.d.
Romanul creionează o realitate
întoarsă, o lume fără Axis Mundi, o corabie a nebunilor aflată în derivă pe
apele nervoase ale unui timp decăzut dar exaltat în zilele Carnavalului, nu
întâmplător, sărbătoarea fiind ”o formă de re-prezentare, un discurs al puterii
despre ea însăși”, un timp în care se reiterează gândirea magică dar se și
practică exercițiul ”de eliberare de sub presiunea constrângerilor naturale,
sociale, (...), ocazia trăirii unor atavisme”**, aceste zile ale Carnavalului
sau ”dies festus” cu rol de exorcizare a neliniștilor, amenințărilor,
obsesiilor sub semnul paroxismului social, al exceselor, termenul ”sărbătoare”
avându-și originea în latinescul ”ferire”- a frapa***.
O intrigă polițistă
desfășurată în Grădina deliciilor, basm depănat în Curtea Miracolelor, lume dincolo de oglinda minții, labirint spre
a cărui ieșire ne călăuzește parfumul rodiilor,
ducându-ne și mai departe în paradisul-bibliotecă, sau, cine știe, poate
chiar ”într-una din stelele Crucii Sudului”.
* Dr.
Sorin Bratoveanu, Simboluri, arhetipuri, raze, Ed. Daksha, 2012
** Prof. Dr. Toader
Nicoară, Transilvania la începutul timpurilor moderne, 1680-1800, Societăți
rurale și mentalități colective, Ed. Dacia, 2001
*** Prof. Dr. Simona Nicoară, Mentalități colective.
Imaginar social, curs
Andrea Hedeș.
