Cronică nouă! De citit în Revista Luceafărul de Dimineață sau mai jos:
Poezia ca tatuaj
Ioana Șerban, (n. 20 mai 1990) a studiat Literatură Universală și
Comparată la Universitatea de Litere din București. Și-a scris lucrarea de
licență despre imginarul din Omul fără
însușiri al lui Robert Musil. Din 2010 a colaborat cu eseuri, proză și
poexie la revistele culturale: Apostrof, Cronica, Familia, Tiuk, Verso, Viața
Românească. Este redactor la revista Verso.
Zero-Unu este volumul de debut
al Ioanei Șerban, publicat la Editura Brumar, Timișoara, 2014, având o copertă
ce esențializează miezul volumului, realizată chiar de către poetă și un cuvânt
semnat de Al. Cistelecan pe coperta IV, din care cităm concluzia: ”Zero-Unu este ceea ce aș numi un
debut-trasor.”
Volumul de debut al Ioanei Șerban este o sfâșietoare echilibristică
între două puncte cardinale:”blestemul sângelui/ zero-unu! zero-unu!/ un
ritm cardiac – o sentință.” și ”un
alt pământ dintr-un alt sistem solar dintr-o altă Cale Lactee/ a unei lumi
posibile în care/ ploaia te bate ușor pe umăr/ îți șoptește numele intim.”
O poezie ce palpită incandescențe, delicate blesteme și aspre rugi înălțate pe
un pământ tânăr, încă în formare, dar de o extraordinară maturitate și de o
fertilitate dată de cernoziomurile cărților sapiențiale, miturilor, simbolurilor, psihanalizei, marilor,
eternelor întrebări, tot atâtea teme fagocitate și înmugurite în poeme promisiuni de alinare a alienării.
Despre alienare, autism, claustrare, despre cercurile concentrice ale
solitudinii vorbește Ioana Șerban în Zero-Unu:
”o sperietoare – ca și cum ar păzi ceva:
în jur sau în ea/ ca și cum s-ar păzi de ceva: din jur sau din ea/ dar păsările
știau mai bine – ele vedeau cum pereții/ creșteaumse dublau - și-n afară și-n
interior -/ păzeau o fereastră la care un om crede că/ apără un lucru/ își
apără dreptul/ de-a fi nu acolo singur/ în zadar întrebându-se/ glonțul acela o
fi venit deja?”, despre încarcerarea în viață, în lume, în oraș, între
jumătăți de oameni (oameni neîmpliniți, oameni neisprăviți, nerostuiți) ”manechine dotate la ceafă cu o/ cheiță de
vină (o întorci și devin oameni – atât de simplu!)/ și noi astfel umanizați dar
nu complet îmblânziți căci/ ni se mai zbătea noaptea o pleoapă de parcă ar fi
zărit/ sau măcar intuit o salvare/ și da/ poate vulturii – ei în fiecare zi le
rodeau ficatul celorlați/ căci în fiecare zi ceilalți furau focul/ ca ființa
noastră să se dezvețe de la a se devora crudă/ ne învățau de bine:/ frica naște
morala după un lung travaliu și justiția/ și dreptatea iar în balabță pe un
taler – placenta de la aceste nașteri/ când pe al doilea – sufletul -/ egale.”
și despre întrebarea dor chiar este
posibilă această lume? ”O nostalgie cu
muchiile rotunjite”... Chiar este posibilă o alta? O pendulare între a fi
acum și aici, în concret, într-o realitate fatidică și căutarea avidă a unui
acasă al cărui drum nu mai e cunoscut, spre care se trasează cărări timide,
șerpuite dar adânci, săpate în întrebări, în dileme, în intuiții, în marile
dureri, având pe post de busolă poezia, tot atâtea via dolorosa.
Ioana Șerban trasează o mitologie proprie în cadrul acestui volum de debut,
realizează o filtrare, o reinterpretare a unor motive fundamentale( Caron,
Moira, Fiul risipitor, Oedip, Sisif, Orfeu, Tarot) cărora le contrapune
elemente, eroi ai mitologiilor contemporane (Turistul, Omul de Tinichea,
Limita, Sfera, Androidul, Clona, Ready-made, La vie en rose) în decorul urban,
contemporan, realizând o foarte personală mistică
citadină.
Lirica Ioanei Șerban vorbește despre singurătate în mijlocul mulțimii, ”în acea apropiere de nimeni cu nimeni”,
despre singurătate în tumultul veacului și despre credință, despre
spiritualitate ca alternative la dezintegrare. Într-o vreme în care ceea ce e
profund, sacru, imuabil e condamnat la interiorizare, poezia, profesată ca
atingere a aripii îngerului devine (în)semn: decorație și stigmat: ”Acum: mai singur decât înainte:/ cavernele
mele au prins picioare și au migrat/ focul pe care-l aprindeam înăuntru a
migrat/ și la fel și/ spaimele pe care le aprindeam să-mi încălzească focul/
acum mă pot plimba pot admira/ pretutindeni:/ anunțuri de vânzare pentru/ un
fost haos.
Zero-Unu este un volum de debut în care toate gesturile sunt acolo,
un volum în care Ioana Șerban realizează o împletire între rozul lui Goya (...) rozul lui înspăimântător și primăvara care alunecă din eprubetă, o poezie ca un ritm cardiac, atât de fragil care continuă să pulseze creând
lumi.
Andrea
Hedeș
