Ioana Șerban - Zero-Unu

                                     Primăvară frumoasă și Mărțișoare cu soare și bucurii tuturor!
                                     Cronică nouă! De citit în  Revista Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:

                                                             Poezia ca tatuaj

                   Ioana Șerban, (n. 20 mai 1990) a studiat Literatură Universală și Comparată la Universitatea de Litere din București. Și-a scris lucrarea de licență despre imginarul din Omul fără însușiri al lui Robert Musil. Din 2010 a colaborat cu eseuri, proză și poexie la revistele culturale: Apostrof, Cronica, Familia, Tiuk, Verso, Viața Românească. Este redactor la revista Verso.

                    Zero-Unu este volumul de debut al Ioanei Șerban, publicat la Editura Brumar, Timișoara, 2014, având o copertă ce esențializează miezul volumului, realizată chiar de către poetă și un cuvânt semnat de Al. Cistelecan pe coperta IV, din care cităm concluzia: ”Zero-Unu este ceea ce aș numi un debut-trasor.”

                      Volumul de debut al Ioanei Șerban este o sfâșietoare echilibristică între două  puncte cardinale:”blestemul sângelui/ zero-unu! zero-unu!/ un ritm cardiac – o sentință.” și ”un alt pământ dintr-un alt sistem solar dintr-o altă Cale Lactee/ a unei lumi posibile în care/ ploaia te bate ușor pe umăr/ îți șoptește numele intim.” O poezie ce palpită incandescențe, delicate blesteme și aspre rugi înălțate pe un pământ tânăr, încă în formare, dar de o extraordinară maturitate și de o fertilitate dată de cernoziomurile cărților sapiențiale, miturilor,  simbolurilor, psihanalizei, marilor, eternelor întrebări, tot atâtea teme fagocitate și înmugurite în poeme promisiuni de alinare a alienării. Despre alienare, autism, claustrare, despre cercurile concentrice ale solitudinii vorbește Ioana Șerban în Zero-Unu: ”o sperietoare – ca și cum ar păzi ceva: în jur sau în ea/ ca și cum s-ar păzi de ceva: din jur sau din ea/ dar păsările știau mai bine – ele vedeau cum pereții/ creșteaumse dublau - și-n afară și-n interior -/ păzeau o fereastră la care un om crede că/ apără un lucru/ își apără dreptul/ de-a fi nu acolo singur/ în zadar întrebându-se/ glonțul acela o fi venit deja?”, despre încarcerarea în viață, în lume, în oraș, între jumătăți de oameni (oameni neîmpliniți, oameni neisprăviți, nerostuiți) ”manechine dotate la ceafă cu o/ cheiță de vină (o întorci și devin oameni – atât de simplu!)/ și noi astfel umanizați dar nu complet îmblânziți căci/ ni se mai zbătea noaptea o pleoapă de parcă ar fi zărit/ sau măcar intuit o salvare/ și da/ poate vulturii – ei în fiecare zi le rodeau ficatul celorlați/ căci în fiecare zi ceilalți furau focul/ ca ființa noastră să se dezvețe de la a se devora crudă/ ne învățau de bine:/ frica naște morala după un lung travaliu și justiția/ și dreptatea iar în balabță pe un taler – placenta de la aceste nașteri/ când pe al doilea – sufletul -/ egale.” și despre întrebarea dor chiar este posibilă această lume? ”O nostalgie cu muchiile rotunjite”... Chiar este posibilă o alta? O pendulare între a fi acum și aici, în concret, într-o realitate fatidică și căutarea avidă a unui acasă al cărui drum nu mai e cunoscut, spre care se trasează cărări timide, șerpuite dar adânci, săpate în întrebări, în dileme, în intuiții, în marile dureri, având pe post de busolă poezia, tot atâtea via dolorosa.

                     Ioana Șerban trasează o mitologie proprie în cadrul acestui volum de debut, realizează o filtrare, o reinterpretare a unor motive fundamentale( Caron, Moira, Fiul risipitor, Oedip, Sisif, Orfeu, Tarot) cărora le contrapune elemente, eroi ai mitologiilor contemporane (Turistul, Omul de Tinichea, Limita, Sfera, Androidul, Clona, Ready-made, La vie en rose) în decorul urban, contemporan, realizând o foarte personală mistică citadină.

                      Lirica Ioanei Șerban vorbește despre singurătate în mijlocul mulțimii, ”în acea apropiere de nimeni cu nimeni”, despre singurătate în tumultul veacului și despre credință, despre spiritualitate ca alternative la dezintegrare. Într-o vreme în care ceea ce e profund, sacru, imuabil e condamnat la interiorizare, poezia, profesată ca atingere a aripii îngerului devine (în)semn: decorație și stigmat: ”Acum: mai singur decât înainte:/ cavernele mele au prins picioare și au migrat/ focul pe care-l aprindeam înăuntru a migrat/ și la fel și/ spaimele pe care le aprindeam să-mi încălzească focul/ acum mă pot plimba pot admira/ pretutindeni:/ anunțuri de vânzare pentru/ un fost haos.

                          Zero-Unu este un volum de debut în care toate gesturile sunt acolo, un volum în care Ioana Șerban realizează o împletire între rozul lui Goya (...) rozul lui înspăimântător și primăvara care alunecă din eprubetă, o poezie ca un ritm cardiac, atât de fragil care continuă să pulseze creând lumi.

                                        Andrea Hedeș