Aici
sau mai jos:
A citi o antologie de autor e un exerciţiu asemenea celui al citirii inelelor de creştere, aşa cum s-au desenat ele şi aşa cum se relevă în secţiunea transverasală, în felia mustind încă de viaţă a unui arbore, extrase de sub scoarţă, scoase din întreg, sub lumina scotocitoare a soarelui dornic să dezlege tainicul vegetal, cu o expresie a lui Mircea Oliv.
Apărută la Editura Tipomoldova, în cadrul elegantei colecţii de poezie contemporană Opera Omnia, antologia Spiritul sau strigătul (2012) a poetului bistriţean Olimpiu Nuşfelean propune cititorului sunetul interior al unor fin armonizate interogaţii asupra sensului, semnului, sensibilului, suprasensibilului...
Antologia de faţă, însă, desfăşoară tabloul unor straturi de apă, o suprapunere de pânze freatice sau de suprafaţă, apă dulce, apă sărată, apă descântată, apă sulfuroasă, sfinţită, de leac...Volumul e un joc de talazuri:susur şi murmur, e vuietul mării în scoica dusă cu mâna şi inima uşoară, la ureche. Poetul, amfibie între pământ şi cer, între pământ şi ape, captiv în nisipurile mişcătoare ale unei lumi reale care predispune la autism, schizofrenie şi alte moduri deschise cu largheţe fiinţei pentru a face saltul din sine sau în sinele abis, îşi găseşte mântuirea fie în lumea de sus, fie în adâncul ocean care nu e decât imaginea în oglindă a bolţii înstelate ori e poate, chiar bolta răsturnată,căzută, clintită de de-asupra unei lumi aflate în derivă, fără busolă, o corabie a nebunilor care lasă condiţiei artistului, drept ultimă salvare, frigul şi idealul care se fugăresc dintr-o lume în alta; mormântul mărilor;, moartea în cuvânt; cu mâinile proptite în goluri. Cerul şi oceanul – două feţe ale aceluiaşi exil. Poemele lui Olimpiu Nuşfelean ne invită să migrăm între lumi, cu fluiditatea cu care versul, vehicul al ideii, se strecoară printre stele de mare sau...de cer: În adîncul apei,cîntărind cerul zburător/ cînd malul e undeva sus,/ lângă un cer real (Privighetori).
Şi pentru că nici un cuvînt nu-i adevărat de nu-l faci invizibil/ sub un văl nocturn (Tresărirea luminii), poetul împrăştie în urma sa un nor de cerneală care se încheagă în dantelării de cuvinte: constelaţii vizibile doar celor care citesc în linişte – condiţia de bază, de taină pentru accesul în lumea dintre lumi, lumea de poezie. Fiecare mare îşi are propriile vestigii: epave, ancore ruginite, perle sau făpturi uimitoare. Poezia lui Olimpiu Nuşfelean e un fantastic muzeu subacvatic ale cărui exponate sunt vestigii, relicve, bucăţi de sine, sentimente pulsând, vietăţile negre ale frustrărilor, tristeţilor, rănilor, prezentate ceremonios, fiecare cu respectul cuvenit, cu eclerajul celmai potrivit pentru a fi pusă în valoare. Dar aceasta nu este o lume noir, căzută sub o implacabilă maledicţiune. Apele sale sunt vrăjite, dar sunt vrăjite de iubire, sunt ape îndrăgostite. Iubirea e continentul scufundat, conturul acestuia dă luminii rarefiate scăpărări de diamant, presiunea enormă a coloanei de apă conferă dulce libertate suflului. Am dormit astă-noapte cu marea (Vis), Cui să mă-mpart? Femeia/ mă apără de nopţi de nesomn./ Marea – de zbuciumul desenat/pe mucavaua momentului (Triadă nocturnă), Plec acum.Marea redevine femeie (Nemărginiri),A sosit vremea nopţilor de dragoste (Privighetori). Această obsesie a ardelenilor pentru mare, remarcată de Mircea Zaciu şi modelul semiantropomorf ( aici Marea-Femeie) circumscris de care Mircea Muthu în Balcanismul literar românesc, cerul care curge în mare şi marea foşnind de stele, poetul pescar şi poetul vânător al cerului, femeia mare şi marea femeie, oglindesc acel sens pendular, la nivel cosmic şi (aici) omenesc, invocate în acelaşi prestigios studiu, poetul peregrin precum Dante, (...),/căutătorul tărîmului/ unde să îngăduie nemurirea (Frezii) şi deşertăciunea istoriei eliberează o tonalitate fundamentală, tragică (vezi Tipul tragic.Mitulsemiantromorf în Balcanismul literar românesc,Mircea Muthu,Editura Paralela 45, 2008).
O altă coordonatăa volumului Spiritul sau strigătul este cea identitară, asumată, conştiinţa de a fi o verigă în lanţul ce leagă generaţiile din trecut şi din viitor prin conştiinţa de sine şi de neam, în poemul frescă Poem transilvan, poem care ar putea fi sintetizat, prin fericita formulare a profesorului Sorin Mitu Transilvania: Mentalităţi, atitudini şi sentimente, ( Transilvania mea, Polirom, 2006): Un bărbat/ luminat/ face cât un an de bucurie./ Ce-i un bărbat? – Voi fi întrebat./ Dar veacuri de bărbaţi/luminaţi? sau Grîul, sub fereastră,/ îmbracă în cămaşa vieţii/ chipul eroilor; Ninge iarăşi şi iarăşi fără moarte/ peste ţărîna ce nu ne desparte.
Izbucnirile de mister sunt descifrate cu pedanterie în preţioasele inserţii de haiku şi în motto-urile eterate: ziua nezugrăvită uimită în ochi netrezit (Elegie pentru Ştefan Luchian), Eu, însă, aş vrea/ să mă surprinzi/ nepregătit,/ cu gândul tău/ nerăbdător (Vânătorul cerului), În privirea femeii poposeşti ca într-o catedrală senină (Privighetori).
Olimpiu Nuşfelean scrie poezie cu fineţe,cu delicateţe, o poezie de gentilom, din care răzbat delicate pasteluri dar şi mocnite furtuni, profunzimi abisale şi sidefări ale Căii Lactee, nimic efemer pentru schimbul de lumină cu cititorul.
Apărută la Editura Tipomoldova, în cadrul elegantei colecţii de poezie contemporană Opera Omnia, antologia Spiritul sau strigătul (2012) a poetului bistriţean Olimpiu Nuşfelean propune cititorului sunetul interior al unor fin armonizate interogaţii asupra sensului, semnului, sensibilului, suprasensibilului...
Antologia de faţă, însă, desfăşoară tabloul unor straturi de apă, o suprapunere de pânze freatice sau de suprafaţă, apă dulce, apă sărată, apă descântată, apă sulfuroasă, sfinţită, de leac...Volumul e un joc de talazuri:susur şi murmur, e vuietul mării în scoica dusă cu mâna şi inima uşoară, la ureche. Poetul, amfibie între pământ şi cer, între pământ şi ape, captiv în nisipurile mişcătoare ale unei lumi reale care predispune la autism, schizofrenie şi alte moduri deschise cu largheţe fiinţei pentru a face saltul din sine sau în sinele abis, îşi găseşte mântuirea fie în lumea de sus, fie în adâncul ocean care nu e decât imaginea în oglindă a bolţii înstelate ori e poate, chiar bolta răsturnată,căzută, clintită de de-asupra unei lumi aflate în derivă, fără busolă, o corabie a nebunilor care lasă condiţiei artistului, drept ultimă salvare, frigul şi idealul care se fugăresc dintr-o lume în alta; mormântul mărilor;, moartea în cuvânt; cu mâinile proptite în goluri. Cerul şi oceanul – două feţe ale aceluiaşi exil. Poemele lui Olimpiu Nuşfelean ne invită să migrăm între lumi, cu fluiditatea cu care versul, vehicul al ideii, se strecoară printre stele de mare sau...de cer: În adîncul apei,cîntărind cerul zburător/ cînd malul e undeva sus,/ lângă un cer real (Privighetori).
Şi pentru că nici un cuvînt nu-i adevărat de nu-l faci invizibil/ sub un văl nocturn (Tresărirea luminii), poetul împrăştie în urma sa un nor de cerneală care se încheagă în dantelării de cuvinte: constelaţii vizibile doar celor care citesc în linişte – condiţia de bază, de taină pentru accesul în lumea dintre lumi, lumea de poezie. Fiecare mare îşi are propriile vestigii: epave, ancore ruginite, perle sau făpturi uimitoare. Poezia lui Olimpiu Nuşfelean e un fantastic muzeu subacvatic ale cărui exponate sunt vestigii, relicve, bucăţi de sine, sentimente pulsând, vietăţile negre ale frustrărilor, tristeţilor, rănilor, prezentate ceremonios, fiecare cu respectul cuvenit, cu eclerajul celmai potrivit pentru a fi pusă în valoare. Dar aceasta nu este o lume noir, căzută sub o implacabilă maledicţiune. Apele sale sunt vrăjite, dar sunt vrăjite de iubire, sunt ape îndrăgostite. Iubirea e continentul scufundat, conturul acestuia dă luminii rarefiate scăpărări de diamant, presiunea enormă a coloanei de apă conferă dulce libertate suflului. Am dormit astă-noapte cu marea (Vis), Cui să mă-mpart? Femeia/ mă apără de nopţi de nesomn./ Marea – de zbuciumul desenat/pe mucavaua momentului (Triadă nocturnă), Plec acum.Marea redevine femeie (Nemărginiri),A sosit vremea nopţilor de dragoste (Privighetori). Această obsesie a ardelenilor pentru mare, remarcată de Mircea Zaciu şi modelul semiantropomorf ( aici Marea-Femeie) circumscris de care Mircea Muthu în Balcanismul literar românesc, cerul care curge în mare şi marea foşnind de stele, poetul pescar şi poetul vânător al cerului, femeia mare şi marea femeie, oglindesc acel sens pendular, la nivel cosmic şi (aici) omenesc, invocate în acelaşi prestigios studiu, poetul peregrin precum Dante, (...),/căutătorul tărîmului/ unde să îngăduie nemurirea (Frezii) şi deşertăciunea istoriei eliberează o tonalitate fundamentală, tragică (vezi Tipul tragic.Mitulsemiantromorf în Balcanismul literar românesc,Mircea Muthu,Editura Paralela 45, 2008).
O altă coordonatăa volumului Spiritul sau strigătul este cea identitară, asumată, conştiinţa de a fi o verigă în lanţul ce leagă generaţiile din trecut şi din viitor prin conştiinţa de sine şi de neam, în poemul frescă Poem transilvan, poem care ar putea fi sintetizat, prin fericita formulare a profesorului Sorin Mitu Transilvania: Mentalităţi, atitudini şi sentimente, ( Transilvania mea, Polirom, 2006): Un bărbat/ luminat/ face cât un an de bucurie./ Ce-i un bărbat? – Voi fi întrebat./ Dar veacuri de bărbaţi/luminaţi? sau Grîul, sub fereastră,/ îmbracă în cămaşa vieţii/ chipul eroilor; Ninge iarăşi şi iarăşi fără moarte/ peste ţărîna ce nu ne desparte.
Izbucnirile de mister sunt descifrate cu pedanterie în preţioasele inserţii de haiku şi în motto-urile eterate: ziua nezugrăvită uimită în ochi netrezit (Elegie pentru Ştefan Luchian), Eu, însă, aş vrea/ să mă surprinzi/ nepregătit,/ cu gândul tău/ nerăbdător (Vânătorul cerului), În privirea femeii poposeşti ca într-o catedrală senină (Privighetori).
Olimpiu Nuşfelean scrie poezie cu fineţe,cu delicateţe, o poezie de gentilom, din care răzbat delicate pasteluri dar şi mocnite furtuni, profunzimi abisale şi sidefări ale Căii Lactee, nimic efemer pentru schimbul de lumină cu cititorul.
