Cronică nouă! De citit în numărul 7 / 2016 al
Revistei Luceafărul de Dimineață sau mai jos:
A fi sau a nu fi Golem
Andrea Hedeş
Teodor Dună (n. 1981) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti. A publicat volumele: trenul de treişunu februarie, Editura Vinea (2002, Premiul Naţional pentru Debut „Mihai Eminescu“, Botoşani, 2003), catafazii, Editura Vinea (2005), de-a viul, Editura Cartea Româneacă (2010), şi der larm des fleisches, Edition Solitude, Germania (2012). Grupaje din poemele sale au fost traduse în franceză, engleză, suedeză, bulgară, maghiară, spaniolă.
Imaginea de pe coperta cărţii este o metaforă a acestui volum: Mână stângă uriaşă ţinând o bucată de pânză (autor anonim, secolul I, Muzeul Rodin, Paris, foto autor, din arhiva personală). Despre trăirea cu stângăcie a vieţii, a unei vieţi fără sens, fără scop, fără rost, demachiate de iluzii, nu o magnifică tapiţerie migălită în fir de aur şi purpură, în care fiecare pas al acului îşi are logica transcendentă, ci o bucată de pânză, (aproape) strânsă în pumn, pe care banalitatea, anonimitatea care decupează, iată, acest obiect uman, din logica firii, departe de a anula/anihila, nu fac decât să înnobileze acest gest aparent neînsemnat dar plin de înţelesuri la nivelul sufletelor şi lucrurilor „mici“, exilate din binecuvântarea normalităţii într-o lume întoarsă pe dos, o lume a derizoriului, nu se ştie de ce, nu se ştie cum...
Omul de zăpadă este un film de animaţie care prezintă o poveste de Crăciun. Punctul său culminant este zborul, pe acordurile melodiei Walking in the air, al unui copil şi al unui om de zăpadă, peste o lume minunată. În fapt, un zbor al visului, al speranţei, al frumuseţii, al inocenţei peste o lume bine rostuită, într-un ceas magic, în care totul este posibil. În acest volum, poetul îşi duce cititorul într-un zbor de-asupra lumii obiectelor umane, arătând, încifrând, descifrând trupuri lipsă, viaţa de sub unghii, spaţiile amneziilor, istoria mâinilor, trupuşorul. O iniţiere lirică într-un univers în care la început a fost Cuvântul lui Teodor Dună iar acesta plutea peste apele poeziei închegânduse în transfigurări veterotestamentare şi apocaliptice, ecleziastice sau canticum canticorum în cheie proprie, pe cont propriu. Poezia devine lecţie de chiromanţie, iar mâinile devin metaforă pentru poezie. Mâna ca simbol al umanului, al fiinţei, al rostului, caută să întoarcă, să înalţe, să redescopere verticalitatea, pentru a cunoaşte mângâierea care devine, în sine, axis mundi: „I. Să crezi într-o lume/ în care cele mai înalte fiinţe sunt degetele// şi să nu poţi înainta decât prin mângâiere/ în acest estuar al mâinilor// contururile lăsate de valuri de nisip/ continuă prelungile linii ale fericirii/ din palmele noastre// degetele sunt mai înalte decât casele pescarilor/ decât malurile de pământ galben// într-o lume în care înaintezi prin mângâiere/ îţi aminteşti: fericirea e doar o altă spaimă/ de care nu te mai temi -// apoi uiţi“ (IV Istoria mâinilor)
Şi totuşi, mângâierea este preludiu al iubirii care nu salvează, nu mântuie, nu aduce rost şi echilibru: „(...) e doar o mică victorie/ al cărei înţeles oricum îl vom pierde// şi atunci am ştiut/ că trecutul va începe în curând ai plâns/ aşa cum plâng îmblânzitoarele/ de insule – deschizând larg ferestrele// te-am luat în braţe de parcă te-aş fi ridicat/ dintr-o mlaştină rece// apoi mirarea ta că apa/ nu-şi păstrează decât rareori/ morţii – acest fel de-a fi al mării pe care cândva/ îl vom înţelege“ (Istoria mâinilor). Moartea şi învierea sunt, la rândul lor, imperfecte: „nu ne-a prins deloc bine învierea asta, trupuşorule./ când cu toţii râd şi se veselesc/ în trupurile lor proaspete, sub ploaia de lumină/ aurie, pe noi ne-a prins puţin unul/ lângă altul, trupuşorule, aşa, la o jumate de metru/ unul de altul ne-a prins învierea asta.“ (potrivnica înviere). Zborul relevă mai mult decât o lume dezvrăjită. Este o lume postapocaliptică, în care omul, departe de a-şi trăi împlinirea ca fiinţă, a involuat la stadiul de obiect trăit de viaţă într-un univers gri: „V. în parcurile noastre sunt tobogane şi leagăne/ au adus o poză foarte mare şi au pus-o pe jos/ poza semăna puţin cu ploile albastre/ au pus tăbliţe pe care scria „lac“/ şi apoi au scris că avem voie să ne plimbăm pe lac/ şi chiar suntem rugaţi să/ mergem pe apa lui// ne-am uitat înăuntru puseseră beculeţe/ pictaseră peşti/ ne-au zis mergeţi fără grijă nu veţi cădea/ noi nu ştiam ce poate însemna asta“ (III Spaţiile amneziei).
Obiectele umane, reduse la o stare de anestezie a spiritului, pendulează între forma umană şi fiinţa redusă la stadiul de obiect: „uneori se greşeşte puţin/ se pune prea mult magnet atunci îi vedem/ pe unii dintre noi lipiţi de stâlpii de iluminat/ de carcasele de fier uneori îi iau repede de acolo/ alteori îi lasă mai mult// am văzut un om lipit de un şurub/ încercând un timp să se ridice apoi a uitat/ ce vrea a rămas acolo 10 minute era anunţată o plaie/ albastră la marginea parcului/ am lecat repede// a doua zi am trecut pe lângă acel şurub// o vreme ne-am uitat la puţină carne“ (Spaţiile amneziei). O existenţă coşmarescă a acestor hibride forme de existenţă este notată cu minuţie, într-o cronică postmodernă, esenţializată punctând, pas cu pas, vărsarea de oameni, margini dispărute, sufletele obiectelor, lucrurile mici, trupul lipsă, tărâmul kauf... Cronicar, jurnalist de investigaţii, psihanalist, scenograf, poetul realizează prin sondarea realităţii, a cotidianului un joc liric capabil de fuziune cu mitul, cu transcendentul în punctul de întâlnire erupând poezia sa, cum s-a mai spus, suprarealistă, fixându-şi formele în această lume pe care o contemplă din interiorul şi din afara ei deopotrivă, cu implicare şi detaşare, privind în oglindă şi păşind în lumea de dincolo de ea. Lumea aceasta devine ea însăşi un obiect purtând în sine obiectele umane, îndreptându-se, mecanic, pe un traseu lipsit de orizont. Un Golem „construit“ de cine şi în ce scop? Care poate fi destinul său? Poate fi dragostea salvatoare, eliberatoare? Poate întoarce ea lumina, spiritul pierdute? Sau doar marea trecere, ori, şi mai bine, clipa reînsufleţirii ar putea reda oare demnitatea de a fi, de a avea un rost?
Dintre multele întrebări pe care Teodor Dună le ascunde în obiecte umane cu precădere una împresoară cititorul: a fi sau a nu fi Golem?
