Taine la vedere*
”Cerul
este atât de albastru! Să fie oare aceasta adevărata lui culoare?”* pare să se întrebe Simona-Grazia Dima, aidoma
lui Zhuang Zi, meditând asupra ei, despicând în nuanțe infinite întrebarea ce
bate la porțile fiecărei dimineți, în pragul fiecărui început de drum, fiecărui
început de carte, întinzându-se ca un sistem de filamente subțiri și ramificate
ce îmbrățișează delicat, nebănuit, cu blândă luminozitate existența: Micelii solare.
Micelii solare este cel mai recent volum al Simonei-Grazia
Dima, publicat la Editura Tracus Arte, București, 2014. Volumul este deschis de
cuvintele de întâmpinare semnate de Ion Pop și Magda Cârneci și se încheie cu o
postfață semnată de Marius Vasileanu. Micelii
solare grupează texte curpinse sub titlul eseuri și esența lor este dezvăluită de către autoarea lor: ”Am încercat să conștientizez și să exprim
gânduri care mă frământă de multă vreme în practica scrisului, adevăruri sau
realități înterioare, pe care altfel nu le-aș fi rostit, într-o rubrică de
eseuri, intitulată Micelii, susținută la revista ”Vatra”, între anii 2010-2012(...).
O intitulasem astfel în ideea că un adevăr, fie și trăit în taină sau anonimat,
va ajunge, la un moment dat, să se răspândească, natural, precum miceliile
umilelor ciuperci, a căror identitate este, inițial, subterană. (...) Ele sunt
însă micelii ale poeziei: deci luminoase, iradiante, de unde determinantul
solare (...). Sugerează ființarea oximoronică (în viziunea noastră) a
principiului: deși el pare ascuns, luminează, mai bine zis este însăși lumina
prin care vedem lumea.”
Miceliile solare ale
Simonei-Grazia Dima sunt artă poetică, meditație sacră, literatură dar și
critică literară, călătorie a pelerinului și compendiu de filosofie, solilocviu
și carte de învățătură. Această largă claviatură este stârnită de un vers, un
gând, o frază producând ample, maiestuoase reverberații, ca, de pildă, în eseul
ce deschide volumul, Despre geneza
poeziei și viața lumească: ”Unele dintre cele mai triste cuvinte pe care
le-am citit îi aparțin poetului britanic George Szirtes: ”marea forță de vindecare a poeziei stă în faptul că pune o punte
peste hăul dintre limbaj și fapte. (...) Dar numai un monstru, un descreierat
ori un grandoman ar putea să creadă că poate el să vindece lumea, să-și
închipuie că menirea lui e vindecarea universală” (...) Tristețea vine
tocmai din prăpastia ce se creează, fără să vrem, între ”limbaj și fapte”. Odată piatra
aruncată, ea creează cercuri
concentrice de unde radiante care se extind în apele volumului, se întretaie cu
altele stârnite de alte uimiri, tristeți sau întrebări, într-un balet fascinant
al cunoștinței și al conștiinței.
Micelii solare este un jurnal al căutărilor și trăirilor profunde,
căutări de sine, urmând anticul îndemn Homo,
nosce te ipsum, ”Indiferent de mesaj,
meritul poeziei mi s-a părut, dintotdeauna, a fi acela de a încetini existența
și, astfel, de a îndemna la cunoașterea de sine cea adevărată”; trecând
prin ipostaza vindecătorului rănit, ”cine crede că toate aceste înțelesuri au
venit ușor, se înșeală, eu le-am trăit dramatic”; dar și prin cea de phosphorus, de purtător de lumină în
preajma unor opere sau aspecte ale unor scrieri mai puțin sau prea puțin
înțelese ori vizitate ”Mă aflu într-un
punc de cotitură. Aș fi vrut să încep să vorbesc despre un poet-sfânt de
dincolo de dogme, al-Ḥallāğ,
martirizat tocmai din cauza cuvintelor rostite, ce numeau identitatea sa cu
indicibilul (...) la fel, eseul
despre Gânditorul dein vârful muntelui; ori
aceea de eremit: ”Poetul e asemenea
Părinților deșertului, el nu chestionează utilitatea practică a demersului său,
nu disperă. Poezia este deci (sau poate fi) un act de credință”; clipa
beatică a întrezăririi unei fărâme din Absolut ”Extraordinare acele clipe ale lecturii când simți că insul care scrie
nu o mai face ca un om, ci pare că vezi la lucru însăși Firea sau Cosmosul sau
Dumnezeu scriindu-se de la sine, în forme de exprimare manifestate doar ca
reliefuri nude ale strurilor existenței (...)”. Iată, poezia este în toate, este începutul
și sfârșitul a toate, este cauza și efectul, deoarece poezia poartă în ea scânteia
divină, prin cuvântul care a fost la
început și care, prin zidirea în poezie devine, cum spunea Heidegger, ”prezență în preajma zeului și pentru zeu”. Este
vorba aici despre un volum prin care, Simona-Grazia Dima invită cititorul ”A bea nu lapte, ci cel mai tare vin din
câte există”.
E un dans în care
toate intră în rezonanță, toate elementele, piesele par că lunecă lin spre
locul în care se portivesc pentru a crea o imagine, nu de ansamblu ci un
portret de mare profunzime, de finețe, al poeziei. Nu este o relatare despre
poezie, la nivelul epidermei, este o mărturie despre poezie pe care un poet o face,
auricular. Acest dans sacru, această rotire în jurul poeziei, este revelatoare
și vinecătoare, pentru practicant ca
și pentru neofit. Aidoma sunetelor
unor boluri cântătoare, aliajul
special al eseurilor Simonei-Grazia Dima ating ceea ce este mai profund în
poezie, făcând sufletul care le caută să vibreze în armonie cu aceasta, căci,
ne spune autoarea, însăși căutarea este
transmutația și transfigurarea.
Îndrumând cu infinită răbdare și o
profundă siguranță prin ceea ce ar putea părea un labirint poeziei, evidențiind
gracile comori, diafane miresme, Simona-Grazia Dima arată căutătorului de
poezie, în lumina unor Micelii solare o
posibilă cale: călătoria în petalele
trandafirului.
* titlul unui eseu
din Micelii solare, Simona-Grazia Dima, Editura Tracus Arte, București, 2014
*(Simbolurile
integrității infinite. Integrala Zhuang Zi în traducerea lui Constantin
Lupeanu)
Andrea Hedeș
