sâmbătă, 10 decembrie 2011
POEZIE ȘI SACRU
joi, 8 decembrie 2011
Început de poem...LINIȘTE REDUSĂ LA TĂCERE-MIRCEA PETEAN cronică
Cronica mea la volumul de haiku-uri al Poetului Mircea Petean a apărut în nr. 38 al revistei Luceafărul de Dimineață http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3856&editie=159 o puteți citi și mai jos: 
Picnic sub cireșii în floare
Smerite la vedere precum o singuratecă Sukiya ( Ceainărie ), haiku-urile lui Mircea Petean înfloresc într-o delicată Liniște redusă la tăcere ( Editura Limes, Cluj Napoca, 2011 ): da – o poezie/ ferită de zgomot/ și de-ngâmfare. Mircea Petean dă definiția haiku-ului: haiku-ul este liniște redusă la tăcere./ Liniștea este mundană, tăcerea-metafizică. Tăcerea/ este primordială, liniștea-derivată. Liniștea e plină/ de zarva lumii, tăcerea este vuietul din primordii. // Liniștea trece în tăcere și tăcerea se preschimbă în/ liniște. Trebuie să existe aici ceva din misterul/ dialecticii gol-plin. Trebuie că există aici ceva din/ misterul eternei deveniri: yin-yan.
Volumul cuprinde Însemnări despre Haiku (meditații de tema haiku-ului) și Haiku-urile propriu-zise, o antologie ce începe cu Zăpezile ( 1980 ) și termină, deși e impropriu spus se termină, ( mi se întâmplă și azi să fiu vizitat de câte un haiku, mărturisește poetul ), cu Lumină de august (2009). Este o ediție trilingvă, traducerea în limba franceză aparținând lui Yvonne și Mircea Goga și Letiția Ilea iar cea în limba engleză Cristinei Tătaru. Cristi Cheșuț interpretează metafizic Liniștea redusă la tăcere alegând pentru ilustrarea copertei volumului Cascada lui Hokusai. O cascadă de tăceri...
Însemnările despre haiku sunt poeme-meditații în proză, migălos cizelate și purtând patina vremii, semn că Mircea Petean le-a luat cu sine în multe din lumile sale. Poetul ține un jurnal, ca odinioară pionierii porniți în colorarea petelor albe. El cartografiază drumul abrupt, atenționează asupra abisului ori a potecilor înguste, unele bătătorite, dar ascunse, altele deslușite prin focul propriilor căutări, coagulează un dicționar explicativ al lumii haiku, un îndrumar pentru neinițiați, însemnări de confesional și de penitență pentru breasla aparte a finilor cunoscători, un mic tratat de filosofie, de poezie și de religie, nedezmințindu-și spiritul pedagogic. Deși reduse ca întindere, Însemnările despre kaiku sunt cheia de boltă a antologiei, lampionul ce aruncă magice lumini asupra acestor poeme care, asemenea smeritei ceainării , toate au ieșit dintr-o adâncă chibzuială estetică și ale căror amănunte au fost lucrate cu o grijă poate mai mare decât cea cheltuită la ridicarea celor mai bogate palate și temple pentru că ele, haiku-urile la fel ca sukiya (ceainăria) cer o neînchipuită grijă și băgare de seamă (Okakura Kazuko).
Mircea Petean tălmăcește și se lasă deslușit: Am folosit haiku-ul ca mijloc, la început, într-un experiment creativ prezentat pe larg în cartea Ocolul lumii în 50 de jocuri creative. A fost o încercare de a-i familiariza pe ucenicii mei cu tehnicile de construcție poetice, pe de o parte, și de a le cultiva atenția, în dublul sens al cuvântului: a fi atenți la murmurul preajmei, la limbajul secret al lucrurilor, la spectacolul lumii și a se conecta la respirația poemului, pe de altă parte.
Masaoka Shiki afirma că haiku este un instantaneu al realității înrudit cu fotografia, în vreme ce R.H. Blith considera că haiku-ul își maschează profunzimea sub un umor specific sau o aparentă simplitate. Perfect conștient de riscurile unui astfel de exercițiu de acrobație fără plasă,la mare înălțime stilistică, care este crearea de haiku, mai mult, în altă limbă decât cea niponă, Mircea Petean mărturisește în Însemnări: am scris un soi de tanka la începuturile mele poetice, fără să fi știut prea multe despre exigențele speciei. Am continuat, după o primă fază de inițiere, să scriu haiku în răspăr față de reguli. Apoi am început să număr silabele. Ulterior forma mi s-a impus de la sine, odată cu adâncirea lecturii și a meditației concluzionând astfel ignorarea esteticii speciei, ca și a filosofiei pe care se sprijină ( taoism, budism, zen ), conferă caducitate oricărei întreprinderi . Calea poetului spre haiku e undeva între kenji-pauza de respirație și kigo-pauza de respirație cosmică. Este acesta chiar locul unde se în-ființează cuvintele? Este acesta locul unde poetul devine un oficiant al misterului, un maestru al sugestiei? Iată cum o definește: Sugestie. Tăria de a miza pe forța de sugestie a unui detaliu, pe fărâma de gest a unui personaj care se retrage imediat în singularitatea sa. Și puține lucruri sunt mai prețuite în tărâmul de la Soare Răsare decât discreția elegantă și larg curpinzătoare a sugestiei. Și dacă numai în gol se găsește adevăratul temei al lucrurilor, conform metaforei lui Lao Zi, în artă, însemnătatea aceluiași principiu e lămurită de valoarea sugestiei. Prin lăsarea a ceva nespus i se dă privitorului ( în cazul nostru, cititorului ), un mijloc să întregească ideea. În chipul acesta îți subjugă luarea-aminte o mare capodoperă până când pari că faci parte din ea. Un gol îți stă înainte în care intri și-l umpli până la margine cu emoția ta estetică mărturisește Okakura Kazuko. Și da, haiku-urile lui Mircea Petean, cunosc aceste mângâieri ale sugestiei.Și mai cunosc atingerea vrăjită a mono no aware, acest patos al lucrurilor, strunele efemerului ce vibrează deja din tilturile capitolelor, iată: Ploi, Zăpezi, Între râuri, Lumină de august-amăgitoare și amare precum clipa ce trece. Chiar un eveniment binecuvântat cum este venirea pe lume a Dariei, nepoata poetului, duce la meditații dulci-amare: Am avut sentimentul atunci că toată literatura lumii nu înseamnă mare lucru în comparație cu miracolul nașterii unei noi ființe umane. Drept care m-am lăsat pradă bucuriei și îngrijorării (...), am arat apele mării, la Celle Ligure, (...) lăsându-mă răsfățat de lumină. (...) La o lună de zile după aceea, am scris dintr-una într-o singură zi textele din Lumină de august. Și, repet, aceste texte-după cum le numește poetul, sunt sub semnul nu doar al mono no aware ci și, cum altfel, al lui lacrimae rerunt , o teribilă însoțire a spiritului nipon cu cel latin ce atinge sațietatea într-o transfiguratoare melanholie . Poate din acest motiv, la care se adaugă măiestria atinsă în aceste haiku-uri de maturitate, versurile din Lumină de august sunt dintre cele mai de preț ale orfevrăriei unui Mircea Petean înnobilat de tăceri și tristeți: piatra colinei-prima/ și ultima certitudine-/ lumină de vânt
Mircea Petean ne invită la un hanami, la un picnic sub cireșii în floare. Haiku-urile sale, sunt nori de petale și parfum, răsfăț vaporos de Somei Yoshino, florile mult îndrăgite pt puritatea lor. Sub tăcerile sale se așează oaspeții: mai mulți decât Grațiile și mai puțini decât Muzele, într-un tărâm al frumuseții ascunse în care alegi pentru că ai fost ales.
luni, 5 decembrie 2011
Abonați-vă la:
Postări (Atom)