Nocturne marine
”În
1836, cărturarul german Alexander von Humboldt a sugerat că fiecare limbă are o
”formă lingvistică internă” care exprimă universul specific al poporului care o
vorbește. Acest lucru presupune că niciun cuvânt din nicio limbă dată nu este
identic cu un alt cuvânt din altă limbă, transformând traducerea într-un
obiectiv imposibil, ca imprimarea pe o monedă a vântului sau împletirea unei
frânghii din nisip. Traducerea poate să existe doar ca înțelegere dezordonată
și lipsită de ceremonie, prin intermediul graiului traducătorului, a ceea ce se
ascunde, irecuperabil de fapt, în original.(...) Traducerea poate fi o
imposibilitate, o trădare, o fraudă, o invenție, o minciună optimistă – dar, în
desfășurarea ei, face din cititor un ascultător mai înțelept, mai bun: mai
puțin sigur, mult mai sensibil, seliglicher”*. Sigur că sugestia lui von
Humboldt ține de istoria ideilor lingvistice, dar o astfel de meditație asupra
operei literare în limba ”în care s-a născut” și în cea în care, prin
traducere, primește o nouă șansă la existență a fost declanșată de un volum de
poeme cu titlu fluid: Strada care caută
marea al poetei Hilal Karahan (Editura Tracus Arte, București, 2014).
Hilal Karahan ”face parte din noul val al poetelor
Turciei” iar publicarea volumului în limba română a fost posibilă datorită
traducerii lui de către Niculina Oprea din limba franceză după Mustafa Balel,
versiunea căruia a fost pusă la dispoziție, odată cu originalul în limba turcă,
de către Hilal Karahan.
Strada care caută marea este o antologie alcătuită de către poetă
și reunește poeme scrise în perioada 1995-2012.
Poemele scrise de Hilal Karahan au o eleganță
impecabilă, un rafinament desăvârșit, un parfum ce transpune cititorul în ”ținutul unei ceremonii/ luminoase care
încetișor dă foc prafului” , cotidianului, cenușiului, efemerului
deschizând poarta spre altceva, un altceva spre care te îndrumă poeta prin
lirica sa, un altceva pe care, pierdut în vers, ai senzația că parcă l-ai putea
zări și trăiești sentimentul că evanescentul ar putea deveni palpabil în
limba-patrie, cea în care poemele au fost concepute, dar aceasta este, desigur,
doar o iluzie. Poezia lui Hilal Karahan e acel tip de poezie care te face să-ți
dorești să o citești în limba în care a fost scrisă, să dorești să înveți limba
autorului său și prin aceasta, să înveți să cunoști o întreagă lume.
Strada care caută marea este un volum minuțios elaborat, alcătuit
din patru registre lirice intercalate prin elementele mobile-titlurile atașate
în prinderi cu volute delicate: Emoții
nocturne (noaptea...), Versetele
nopții (erai vocea...), Psalmii
Florii-Soarelui (lasă-i mâinile să ajungă la sân), Ochiuri de apă (am fost în locul unde focul se domolise...).
Fiecare din cele patru registre sunt înnobilate cu subtile aplicații purtând
patina timpului, în spiritul unei străvechi tradiții lirice asumate și intim
decantate și surmontate cu sferele granulate ale unor noi amiezi, cu agatele
anturajelor biografice, cu ”puterile
cerului” - accente realizate prin emailare: poeme bijuterii lucrate în
argint filigranat și cizelat. În luciul lor mai picură, un abia simțit parfum: vin
și trandafiri, rubayatele lui Omar Khayyam, impenetrabile și accesibile-cupletele
spirituale ale lui Rumi, căutarea absolutului, zădărnicia clipei, toate, cum am
spus, fin decantate, interiorizate și redate unor versuri noi, într-o
cosmogonie personală în care nopțile, luna și flăcările sunt zeițe dansând pe
muzica timpului, pe muzica iubirii, întotdeauna dureroase, în care strada caută
marea așa cum privighetoarea caută trandafirul, dar și așa cum credinciosul
caută absolutul, căci în poemele sale există mereu, dincolo de toate, o certitudine:
aceea a eternității, a divinului în care se întorc toate.
Hilal Karahan excelează în tehnica poeziei ca
și confesiune auriculară. Poemele sale, plutind între noapte și mare, sunt
nocturne picurând emoții pline de rafinament și nuanță, interpretate într-un
stil rubato dar păstrând un ecou venit
de foarte departe de pragul porților acestui veac. Poemele sale sunt cântecul
cristalin al clopoțeilor-giuvaer lucrați cu migală în argint în care joacă
vântul, ”bătrânul vânt din est” cel
pe care ”ani de zile l-ai cărat în plete”(Murathan
Mungan), poeme ”obosite să păstreze
singurul adevăr”, poeme precum ”o
vară ce nu-și putea duce povara”, poeme împărțind ”focul în două: în dragoste și în întunericul nopții”.
- Alberto
Manguel, Istoria lecturii,în traducerea lui Alexandru Vlad, Editura
Nemira, 2011
Andrea Hedeș
