mai jos:
Unde este?
Andrea Hedeș
Dacă ați pune întrebarea: „Unde este Dumnezeul tău?”, poetul v-ar răspunde: „În șerpărie”. În Cele mai bune 35 de poeme scrise de Daniel Bănulescu. O antologie de poeme apărută la Editura Tracus Arte, București, 2013.
În șerpărie este cartea celor 35 de cânturi și a tot atâtea ritualuri de inițiere. Drumul e tainic, sinuos și lung. El începe În barul inimii mele și se termină (dar nu cu punct, ci cu punct și virgulă) În șerpărie. Tainic, sinuos și lung, dar mai ales abrupt: dintr-un punct zero, undeva, foarte jos și foarte departe, el urcă într-un efort ce urmează, la nivel spiritual, îndemnul citius, altius, fortius, spre înălțimi de lumină, poemele selectate jalonând perfect travaliul alchimic al unei epopei personale, Epopeea lui Daniel Bănulescu. Și cea mai bună cale de a o tălmăci este de la înălțimea destinației finale, poemul ales de poet ca, în această scală a transformărilor interioare, să reprezinte octava superioară a devenirii eroului său: „Dar totdeauna/ Chiar înainte de a fi cu desăvârșire pierduți/ Ne vom reaminti aceste adevăruri:// Când ești pur/ Zbori, fără să se vadă că zbori./ Când ești fără vină/ Înflorești fără să se vadă că înfloreștiˮ. O iluminare prin damnatio ab inferno: „Și – dacă ești atent −/ Poți observa cum fiecare/ Își trage pe el echipamentul de om/ Își lustruiește ornamentele/ Își perie penele.// Se grăbește spre locul în care fiecare se împerechează cu fiecare/ Își azvârle cerculețul trupului în ghemul de trupuri/ Și coboară în șerpărieˮ. Ce anume aduce salvarea? Poetul ne răspunde: „Dar eu înaintez prin ninsoarea de mingi de foc/ Protejat de propria nevinovățieˮ. Și ce anume aduce mântuirea? „Iar eu voi simți atunci/ Că tu, iubita mea,/ Ești mâna pe care Dumnezeu mi-o ține pe umăr/ Pentru a mă îmbărbăta.ˮ
Până la nevinovăție și dragoste – umană și divină deopotrivă, există însă lungul drum – spre sine, marcat de două momente decisive. Cel dintâi este acela al luptei lui Daniel Bănulescu cu îngerul, o luptă în care, precum în vechile epopei, „Ea îi vorbea și el îi sorbea cuvintele;/ Dându-și seama, în sfârșit, de propria-i ființă,/ simțea nevoia unui prietenˮ*. Doar că, în cânturile lui Daniel Bănulescu, Ea nu vorbește prea mult, iar El, departe de a-și da seama de propria ființă, își dă seama de propria singurătate. Astfel, nevoia de Sine, nevoia de Ea, nevoia de un Prieten se concretizează printr-o compulsivă, nebună vânătoare în Grădina desfătărilor: „Iar în ziua a șasea stârnitu-s-a un vânt bun de la aripile Celui Preasfânt/ Care umflă pielea ei cu forme dulci de femeie// Iar părțile trupului ei se adunară laolată/ Ca o haită de câini lucioși ținuți împreună în lese cu o singură mână// Și atunci părțile trupului ei cum sta aplecată deasupra gâzelor ierbii/ Se arătară gâzelor ierbii ca niște ceruri preasfinteˮ (VI. Părțile trupului ei strânse laolaltă ca o haită de câini lucioși). E o Grădină în care îngerii cad: „Dacă lângă tine pe bancă se așază îngerul/ Se oprește din tremurat și începe să plângă:/ − Domnule, am avut și eu o aventură de dragoste/ Am coborât și eu în frunzișul unui copac din față/ Împreună cu câțiva amici am cântat și eu muzică îngerească// Până ce într-o noapte am văzut-o pe EA/ Însoțită de proștiˮ (V. Nu aveți vreo cunoștință căreia am putea să-i vorbim ciudat?).
Aceste poeme, aceste cânturi de primăvară a sufletului sunt, după cum spune poetul, „Discursul de azi, versetul de mâineˮ. Cel de-al doilea moment-cheie este acela al lui Daniel Bănulescu pe Drumul Damascului. Discursul erotic trece prin Purgatoriu pentru a se preschimba în rugăciune: „Păream un rege încremenit pe un tron ținând între degete/ Crenguțe de ispite înflorite/ (...)/ Scriam până amorțeam mă rugam fără să știu că mă rogˮ. Ritmul poemelor este dat acum de repetitiva interogație defăimătoare: „«− Unde-i, băiete, Dumnezeul tău?»/ «Este Dumnezeul tău aici?»/ (...)/ «− Ori poate este sfios? Și Dumnezeul tău s-a ascuns aici?» (Și, deodată, în bărulețul trupului tău, răstorn masa), «− Unde este, jivină, Dumnezeul tău?»”. Vine apoi, ca un respiro, mărturisirea: „Deși e căutat peste mări și țări/ Dumnezeul meu se afla/ Numai la o lungime de braț de fiecare// Însă numai de acei cu inimă cât de cât curată/ Se lasă descoperit”. Și vine rugăciunea: „Tu mă iei de mână și mă treci toată viața/ Și odată ajuns pe celălalt mal nu mai simt nici o durere/ (...)/ Tu nici de data asta n-ai îngăduit ca sufletul meu să iasă de la mine/ Și într-o clipă să piară/ Cum ar fi pierit/ Într-o jale de mirosuri și trupul meu” (Epilogul Baladei lui Daniel Bănulescu). Și vine psalmul: „Când mă gândesc la Tine/ Fața mea strălucește/ (...)/ Toți dușmanii mei au fost îndoiți ca niște cuie/ Și ascunși în nisip/ (...)/ Dumnezeul meu îmi îmblânzește inima/ Dumnezeul meu scoate dracii afară din inima mea/ Așa cum scoți ghimpii din labele unei sălbăticiuniˮ (Cântec pentru Dumnezeul numit Yahweh – făcut de Daniel Bănulescu pe când rătăcea prin pădure și căuta să-și construiască o bâtă pentru alungat dracii).
În șerpărie este epopeea unei iluminări, calea de la profan și ludic la sacru și triumf, mărturisită în cuvânt. Așa cum afirma criticul Horia Gârbea pe coperta a patra a volumului: „Daniel Bănulescu este un mare poet. Mulți critici din diferite generații au afirmat originalitatea, unicitatea lui Daniel Bănulescu. El este imposibil de situat și imposibil de imitat pentru că imitația, dacă se produce, sare în ochiˮ.
*Epopeea lui Ghilgameș, traducerea Virginia Șerbănescu, Editura Mondero, București, 2008.
