Concert de Paște

                       


                         ”Vă așteptăm cu drag să luaţi parte la Concertul de Paşte susţinut de Corul Magnificat, care va avea loc duminică, 13 aprilie 2014, ora 19.15, la Catedrala Greco-Catolică Schimbarea la Faţă (Bd. Eroilor nr. 10) din Cluj Napoca.”

                    

Viorica Răduță - Mama întreabă dacă stau până seara

                          Cronică nouă! De citit în numărul 3 al  Revistei Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:

Locuitorul din prag

                                         „Împrejur sunt nopţile/ înfăşurate strâns peste gânduri”, împrejurul celui mai recent volum de versuri al poetei Viorica Răduţă, Mama întreabă dacă stau până seara, Editura Limes, 2013. Volumul cuprinde poeme coagulate de către noapte şi zi; mâinile mamei; aşteptarea e piele; depărtări; zile în pielea mamei; zile în sepia. 

Dacă Viorica Răduţă ne vestea, într-un volum anterior, adevărul implacabil: „cam toţi murim”, de această dată, poeta ne ia de mână şi ne duce pe drumul către moarte, oprindu-ne şi oprindu-se în chiar pragul ei. Volumul este un desert tabu servit cu luciditate, fără falsă pudoare ori exacerbată disperare, cititorului: moartea mille feuille. În poemele sale, Viorica Răduţă desface cu precizie chirurgicală fiecare foaie fină, crocantă, subţire, atât de subţire încât prin ea aproape că se vede acel altceva de dincolo, atât de subţire încât o mânuire pripită, o uşoară lipsă de precizie, de siguranţă de sine, o poate sfărâma − aceste mii de straturi sunt aşezate sub un microscop liric, pentru a surprinde, într-o dureroasă intimitate, epiderma morţii.

Iar între straturile acestea, dure şi fragile, stă sufletul, stă inima, stau emoţiile, sentimentele, amintirile, durerile, spaimele, promisiunea despărţirii, privirea aruncată dincolo, stă o viaţă de om, solitară, dar nu singură, căci, reiese din versurile poetei, cu fire subţiri ea este şi va rămâne legată de alte vieţi, prin dragoste. Dragostea este cordonul ombilical care nu poate fi tăiat de locuitorul din prag, cel care intermediază trecerea şi păstrează buna demarcaţie între lumi, veghetorul status quo-ului.

Volumul de poeme al poetei Viorica Răduţă este o culegere de cântece ale trecerii. Nu sunt bocete, nu sunt cântece ale zorilor, căci zorii aceia nu s-au ivit încă. Ele brodează în pas mărunt noaptea care se insinuează, pendularea între aici şi acolo, între acum şi infinit, între clipă şi eternitate, basculările din timp în afara timpului şi înapoi în curgerea lui, lentoarea cu care se lunecă, uneori, înspre moarte. 

Dintre multele feluri de moarte, dintre multele feţe ale morţii, poeta scrie despre o moarte anume, despre moartea mamei. Cuvintele devin parfumate, maleabile şi uşor translucide precum ceara caldă, ele se mulează pe lacrimi, pe zbaterea sufletului, pe tremollo-ul marii treceri, pe aşteptarea marelui somn, pe fiece rid al spaimei, al abisului nefamiliarei eternităţi, pe blândeţea umbrelor dragi aflate deja dincolo, pipăite cu ezitare şi speranţă în starea de reverie specifică pragului: volumul este o mască mortuară. Zilele care nu mai sunt zile, în care cumpăna dintre diurn şi nocturn se frânge, nefolositoare, în care timpul nu mai curge, zilele săptămânii îşi amestecă numele acum lipsite de rost, în care copiii devin îngeri păzitori cu nume de zile sfinte (miercuri, vineri, duminică), iar timpul, în spaţiul circumscris de cămin, arde altfel, iese din firesc şi devine un carpe diem în care se impregnează implacabilul, în care durerea, revolta, înţelegerea, acceptarea, decrepitudinea, promisiunea, resurecţia într-un alt plan, frica şi aşteptarea, trecutul şi viitorul ca amintiri ale unui altcândva, prezentul ca încercare supremă, ca trecere prin focul purificator, în urma căreia nici unul dintre protagonişti, rămaşi aici sau plecaţi dincolo, nu vor mai fi la fel, toate acestea şi nu doar acestea rămân captive în materia fină şi fidelă a volumului care prinde chip, chipul măştii, o mască a pragului, a trecerii, o mască mortuară a mamei cuib care deodată devine o străină, devine mama fereastră, devine mama oglindă, devine parte din altă lume, devine a altcuiva.

Viorica Răduţă îmbracă rolul de scrib care, la fel ca înaintaşii săi din vechime, consemnează cu grijă fiece moment, fiece amănunt al acestei odisee, a paşilor măsuraţi-descântaţi înspre veşnicie, un dans ritualic funebru, al acestei lupte a sufletului cu trupul, cu viaţa şi cu moartea, consemnări ale unei sigure şi singure victorii.

Versurile au melodicitatea unor litanii, alteori pe cea a unor incantaţii, alteori devin fruste, formule de protecţie în vederea marii călătorii, dar şi de ancorare a celor rămaşi, printr-un dialog în care durerea e împachetată în cuvinte şi pasată între soră şi frate. Poemele devin cadrul sigur în care acest mare joc se poate pe deplin desfăşura, cuvintele reprezintă pietre pe care piciorul nu alunecă, ci se salvează, urcă, merge mai departe, poemele sunt insule, ultim refugiu în faţa angoasei şi a perisabilului, în faţa potopului de ape ale morţii: Lethe, Stixul, Lacrima... purtând spre infinit o luntre uşoară. 

Dacă la Mihail Gălăţanu avem Douăsprezece cîntece înaintea naşterii, în care poetul surprinde suferinţa sufletului înaintea marii treceri înspre viaţă şi mamă, la Viorica Răduţă întâlnim cântecele dinaintea morţii, suferinţa sufletului înaintea marii treceri înspre moarte prin mamă.

Pentru cei rămaşi moartea înseamnă sfârşitul agoniei? 

„Mama se uită din ea/ ca şi cum ar fi chiar fereastra/ şi cu ea cuibul/ mare cât trunchiul cireşului/ cât liniştea/ cu care se uită la lucruri/ ca şi cum între mine şi frate e locul/ privirea/ din care pleacă/ oglinda şi marginile.” (ultima privire).

Invitație la teatru

   

                                                    Sâmbătă, 12.04.2014, ora 9.30, la Dej!

Le Jardin de Mon Curé

                                                                   Înmiresmatul April...

Invitație Expoziție Rodica și Iacob Lazăr - Ploiești

                       Muzeul de Artă din Ploiești vă invită să vizitați expoziția de pictură Rodica și Iacob Lazăr, cu vernisajul marți, 15 aprilie, orele 17, până pe data de 5 mai a.c. Program de vizitare - marți-duminică, între 9 și 17.

 

                                           http://www.ionlazar.ro/

Cassian Maria Spiridon - Poeme în balans

                                     Cronică nouă! De citit în Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj sau mai jos:

                        Sonata lunii

View the full image                          

                       Speranțe de glorie și de fericiri, glasuri de îndoială și glasuri de revoltă, șoapte de umbră și înfiorări de lumină, toate (...)”* se desfăşoară dansând impetuos în volumul Poeme în balans al poetului Cassian Maria Spiridon apărut la Editura Charmides, Bistrița, 2013.

Aceste Poeme în balans sunt o sonată nonappassionato zisă şi transcedentalia, după cum o arată chiar titlul unui poem. De ce o sonată? Structura volumului se mulează în mod natural, firesc, pe această formă fundamentală de organizare a compoziţiilor muzicale de anvergură şi creşte după formula consacrată pentru cvartetele de coarde şi pentru simfonii în perioada clasică: Poeme din vremea cînd eram foarte tânăr, un allegro, organizat ”în formă de sonată”- introducere, expoziţie, dezvoltare, repriză; Inelul cu agat - o mişcare lentă, andante, adagio sau largo, Ca jarul aruncat în nămeţi - o mişcare dansantă, un menuet, mai târziu un scherzo, Într-o zi a bătut vântul de la răsărit - un final rapid, allegro sau presto**. Iar în această sonată e o noapte atît de senină/ că pe boltă aştrii ţin/ în palme de cristal/ fructele vieţii.
Cuvintele vibrează, cu limpezime şi echilibru, într-un tratat liric despre melancolie, versuri a căror muzică interioară transpune în cititor muzica sferelor: ”cerul e foarte aproape/ stelele/ Calea Lactee coboară/ pînă umple văzduhul din inimi/ Luna s-a culcat/ însă foarte devreme”.
Aceste meditaţii-poem ale lui Cassian Maria Spiridon traduc inimilor prea grăbite să bată în iureşul cotidian lumina lunii în apă şi prin această metaforă, lumina unei alte lumi, a nenumărate alte lumi în luciul argintat de efemer al clipei cea de toate zilele,meditaţiile-poem sunt scări duble, scări duble duc la cer/ unul al cunoaşterii. Poemele sunt pendulare şi balans şi vieţuire într-un spaţiu ca un abur ce vesteşte zorii. Să fie acesta oare spaţiul unde rătăcesc întrebătoarele suflete ale poeţilor? Să fie spaţiul unde îşi trăiesc prima viaţă cuvintele, înainte de coborârea în poem, în miezul denoapte/ (...)/ în cleştar de lumină alighieriană? Poemele sunt trăire incandescentă,din a căror cenuşă se naşte mereu altă întrebare. Şi mai sunt aruncarea privirii pe chipul de lumină dar şi pe chipul nevăzut al lunii, ele sunt balans între văzut şi nevăzut dar şi punte ce leagă recea melancolie selenară de cele trecătoare, de jos, de pe pământ – la umbra Lunii ce se stinge/ auzim/ cum vreme vine/ vremuim, pândiţi de Iubire- iubito ai ochii învăluiţi în aurul luminii/ (...)/ între pământ şi cer/ aici/ sufletul să-mi pască/ din iarba zâmbetelor tale, Melancolie – în clipa asta sunt o pasăre/ cu aripile în cuie odihnind/ la ce-i bun zborul/ şi noaptea la ce-i bună/ cînd iubirea uită să mă cheme, de Mediterana – cu plaje prea înguste/ vizitate de mătăsoasele/ rostogoliri mediteraneene, de Zei Eladei şi de Moarte - răpitoarea de suflete este mereu aproape/ se mişcă vaporoasă în aerul pe care-l respir/ (...)/grijulie tot timpul/ atentă să nu te piardă din ochi... Şi uneori, deşi purtându-se de obicei ca toţi muritorii, poetul îşi scapă masca: sărman heruvim/ doarme cu ochiul deschis/ în cercul fierbinte al nopţii de vară.
Şi în locul în care/ îngerii îşi pun/ aripi la odihnă poetul încheagă autoprotrete al căror miez existenţial e cuvântul şi balansul. Autoportretul poetului aflat sub pecetea vanitas vanitatum: a umple pagina rând după rând/ e cum ai şterge din viaţă neantul/ sau cum ai anula victoriile morţii/ şi totuşi nimic nu-ndreptăţeşte/ s-aduni cuvintele în versuri/ e cum ai cere florii de lotus/ motiv de-a pluti pe oglinda de ape// curajoasă inimă/ condei în alergare (pînă în zori). Sau autoportretul poetului fluid, născut sub semnul panta rhei : o tocată de Bach/ o fugă/ dintr-o lume care încă există/ spre altă lume/ care nu va mai fi/ (...)/ prin obscuritate şi lumină/ urmărit de lanterna magică/ viteaz înfricoşat/ trece un suflet (trece un suflet). Scrib smerit la umbra Marii Piramide/ consemnez cu stylul/ în lutul proaspăt/ viitorul/ pentru cei ce încă nu-s/ pentru cei care au fost/ şi pentru cei ce nu vor fi nicicînd// harnic se înşiră cuneiformele în lut/ precum faptele vieţii/ rar trăite/ mereu imaginate – portretul unui cavaler rătăcitor printre stele şi printre cuvinte, lovind în lemnul sorţii, luptându-se cu morile de vânt curpinse de omături sublunare, cu inima pe sfora umilinţei/ suspendată/ într-un balans nestăpînit şi avându-l drept martor doar pe Faust. Acestea sunt autoportretele celui ce a săpat şaizeci de trepte în trupul timpului...
Şi poate, în acest ocean care respiră, ocean de cuvinte, ne vom găsi şi noi,cititorii, inelul cu agat, găsindu-ne sensul cu nerăbdarea Zeului de a se cunoaşte vom înţelege adevărul poetului: acela că peumerii noştrii, între Cumpănă şi Gemeni/ între multele zodii/ se află în balans/ Universul.

* Sonata lunii, Dimitrie Anghel
** vezi http://ro.wikipedia.org/wiki/Sonat%C4%83