Cronică nouă! De citit în Revista Luceafărul de Dimineață pe luna septembrie sau mai jos:
Amiezi, amurguri, dimineți, amiezi...
O antologie e o
sărbătoare. Iar o sărbătoare este un prag. Un punct de echilibru dar și o porta magica spre chipul care mâine-ți va purta numele. Un echinocțiu al biografiei lirice. Locul de unde, precum dintr-o tindă a inimii,
vezi coborând spre tine fulguiri de lumină – pe firul viețuirii dansul peregrin
al lampioanelor plutitoare- poemele, urmându-și mai departe cursul, purtându-și mai
departe lumina, înspăimântând întunericul.
Cu pași înceți prin tine-naintezi;/ amiezi, amurguri, dimineți,
amiezi... ce rotundă, deplină definire a unei antologii... O antologie care,
cu fiece poem, (re)spune răspicat: eu
cred că ne-am născut să trăim/ fiindcă pentru moarte nu mai avem timp. Și
ce zodie mai potrivită să adune sub constelația
ei o lume de poeme decât Cărțile
viețuirii?
Cărțile viețuirii
sunt mozaicul lucrat în tesserae de
preț, peste care se arcuiesc fascinante sclipiri trezite la viață de raza unei
lumini melancolice, a poeziei, această lumină/ care-nvelește lumea, vieța
și cititorii de delicatețuri. Volumul întâi, La poarta cuvântului: M-am trezit dat gândului/ la curțile dorului/ și
eram al vântului/ și eram al norului;/ rătăcit-am prin grădină/ fără chip, fără
lumină,/ nu era nimeni să vină!/ Numai rândul rândului/ la capătul gândului/ la
poarta cuvântului. Cel de-al doilea volum, Furcile caudine: Și iarna aceasta cumplită/ în care urmele/ nu se mai
văd./ Trebuie să trăim/ dacă nu se poate/ altfel! Și volumul al treilea, De la o zi la alta: Poemul este el însuși/
un drum. Drumul poemului/ este poemul însuși./ Pe drumul poemului/ nu poemul
este cel care/ umblă;/ pe drumul poemului/ rătăcește pulberea/ de pe tălpile
morții. Un trigon regal apărut sub egida Universității ”Babeș-Bolyai” din
Cluj-Napoca, în Colecția de poezie Echinox a Editurii Eikon.
Începând cu Marile Eleusii, îngânând Cântece de viscol, Cântece amare, Balade
mongoloine, trecând prin Starea
bizantină, Starea de veghe, Exerciții de supraviețuire sau Anotimpuri, murmurând a rugăciune Apocrifele regelui Solomon, Viața de fiecare zi a domnului Quijote
sau Ronsete, mângâind De la
o zi la alta, Pielea îngerului, Silogismele drumului, Un înger răstignit pe
gură sau o Toamnă nebun de frumoasă
la Cluj, fără a uita Dacă vântul
spune adevărul, Jurnalul de subterană, Ineditele în volum, antologia este o
hartă a cerului pe care sunt marcate cu precizie stele, constelații și galaxii
și pe care Horia Bădescu o pune la dispoziția navigatorilor pe apele dantelate
ale liricii sale, lunga poveste a
călătorului.
Poezia a fost pentru
Horia Bădescu un cântec de sirenă căruia, fără a se împotrivi, i-a cedat întru
totul. Tras în adâncurile reci, acest abandon total, această jertfire de sine a
echivalat cufundării într-un baptisteriu, acela al poeziei. Întreg parcursul
ulterior acestui intim, tainic fiat lux este
o mărturie a condiției de poet trăită ca parcurs mântuitor, purificator, care
salvează sinele și lumea, vindecând, restaurând, pipăind infinitul și
eternitatea. O reîntoarcere, prin convingerea, prin credința fermă, la începutul în care cuvântul rotund, unificator, prin rostire dădea lumii un rost,
cuvântul care binecuvântă sau care aruncă întunericul unei maledicții, cuvântul
viu și dătător de viață, (în)semn sacru al marilor inițiați în ascunsa trudă: poeții. Ceea ce spune/ ochiul/ e ființa.// Ceea ce
spune/ auzul,/ mișcarea.//Ceea ce spune/ cuvântul,/ ascunsa trudă de-a exista! Poezia
este rațiunea de a fi, devine însăși rostul existenței, ea dă sensul dar și
truda și chiar judecata finală: căci,
iată,/ pe mine doar după vorbele mele/ mă vor judeca. Un semn că poezia
poate fi și este, oficiată cu demnitatea și smerenia eremitului, cu truda
căutării, cu dedicația și sacrificiul celui retras din lumea profană în lumea
talazurilor fără odihnă ale cuvântului, o cale a regăsirii, a
autocunoașterii, creșterii, a
înțelegerii marilor adevăruri, este
lungul drum spre sine care, în final, duce spre ceilalți și spre lume, spre
viață, căci poezia este împărtășire iar la Horia Bădescu poezia este iluminare.
Poezia este un Dumnezeu gelos, iar
numărul celor chemați să ardă până la mistuire pe altarul ei este mic. Până la
mistuire, însă rămân bătăliile sale, iar acestea sunt greu de purtat: Cine poartă armură nu are pat,/ cine poartă
armură nu are masă,/ cine poartă armură teamă-se iar/ pentru femeia dusă în
casă;// cine poartă armură nu are somn,/ cine poartă armură nu are sete,/ cine
poartă armură are inel/ țipăt de uliu sau de erete;// cine poartă armură n-are
surâs,/ cine poartă armură n-are lăstar,/ cine poartă armură nicicând n-a dus/
lacrima morților în lăcrimar;// cine poartă armură n-a semănat,/ cine poartă
armură n-a simțit vântul,/ cine poartă armură l-a îmbrăcat,/ din pântecul
mamei, pământul. (Balada războinicului). Și fie că aceste bătălii se dau la crâșma lui Mongolu, în mijlocul filologilor
zvăpăiați de la Cluj, al unor scrisori
socratiene, în silogismele drumului
ori în chiar inima unor toamne nebun de
frumoase Horia Bădescu rămâne fidel drumului ales, aceea de a scrie poezie
cu o mereu proaspătă uimire, vibrând cu acuratețea diapazonului la amiezile și
răsăriturile lumii, la sistola și
diastola luminii, de la o zi la alta: De
la o zi la alta/ prin molozul cuvintelor/ și al vieții,/ de la o zi la alta,/
orb bătrân/ pe un drum de multă vreme/ uitat,/ de la o zi la alta/ fără
să-ntrebi/ nici cum, nici de ce,/ de la o zi la alta-/ ce imensitate de
străbătut!
Andrea Hedeș
Comentarii
Trimiteți un comentariu