Iedera de Caolin

    Cronica mea la volumul de versuri al Doinei Ioanid, Ritmuri de îmblânzit aricioaica, apărută în Mesagerul de aprilie:                 

                O privire indiscretă în sertarul cu horbota de porțelan fin a trăirilor Evei este lectura poemelor celui mai recent volum al Doinei Ioanid Ritmuri de îmblânzit aricioaica,apărut la editura Cartea Românească în 2010.

                Asumându-și feminitatea, fragilitatea, ezitările și spaimele, cu care defilează pe podiumul poeziei ca un manechin zâmbind în ciuda pantofilor incomozi și prea strâmți, o Evă în lungul șir de Eve, Doina Ioanid scrie poezie fără emfază, fără miresme tari ori nonșalanță afișată, într-un stil care i-a asigurat, încă de la debut, individualitatea lirică.

              Ritmuri de îmblânzit aricioaica este un jurnal, însemnări intime, chick lit pentru intelectuale, Femeile sunt de pe Venus... varianta psihologie în versuri, ori Ce gândesc femeile,dar nu varianta comercială ci aceea picurată la harpă, o plimbare pe tocuri oferită, dacă îndrăznesc, și celor care vin de pe Marte și mai este încă și mai mult de atât. Este lumea văzută de Eva prin ochii imenși ai Domnișoarei Pogany, ochi ce văd monstruos o lume la răscruce de vârste, de vremuri, de destin, cartografiată cu mărgele sidefate în cele 55 de poeme ale volumului. Poeme scrise cu inima în mînă.

                 În ciuda fragilității, a echilibrului delicat, a șuvoiului de tristeți ca muguri de lăcrămioare, volumul are un echilibru elegant, un aer decis, Doina Ioanid dovedește o stăpânire a formei și a tehnicii, ritmul curgând ca un șal de lână albă, cu parfum de acasă, aspectul liniar, aparent nepretențios fiind rezultatul unei atitudini căutate, bună să păcălească cititorul amator de efervescențe și arome tari.

                Ritmuri de îmblânzit aricioaica nu se pierde în frivolități, panglici și funde. Lirica ei, nici proză, nici vers, brodează cu pas mărunt traiectoria unei fetițe ce nu se regăsește, mai mult, suferă de asfixie în trupul matur ce o îmbracă unde sunt eu înghesuită, înghemuită în trupul ăsta? Unde sînt eu în carnea asta veștejită, care nici măcar nu-mi mai aparține?, în care trebuie să își ducă viața, o viață care parcă nu e a ei, o viață prea mare, prea grea, nepotrivită frăgezimii trăirilor ce refuză opacizarea oamenilor mari, o Lizucă aflată în căutarea Dumbrăvii Minunate a copilăriei (imposibilă reîntoarcere), prinsă fără speranță în hățisurile vieții de adult, într-o capitală, fie ea București sau Paris, care nicicum nu înseamnă acasă. Acasă, adică dragoste. Parisul fără tine e doar un oraș oarecare. (...)Trupul meu se poate împuțina în continuare, mă poate trăda în fiecare zi, dar nu poate uita.

                  Mereu fetiță  dar cine vrea să fie mare? Poate doar caraghioșii, doar tîmpiții care cred că nu mai au încotro. Dar nu eu, nu eu, mereu în căutarea Zânei Bune, mereu în așteptarea lui Făt Frumos, niciodată pregătită să poarte cercei, eul liric stă răstignit între geniul rău, Mika-Le (avatar al personajului cu același nume al Hortensiei Papadat-Bengescu) și geniul bun, deși de conotație aparent ambivalentă, aricioaica. Aceasta din urmă, este în mitologia românească arhitectul lumii, cel care o structurează și îi dă rost, sfătuitorul Creatorului/ Fârtatului, mediator între acesta și Nefârtat, aricioaica structurând aici lumile interioare, fiindu-le simptom și exorcist, numind spaimele precum au fost numite fiarele la începutul lumii. Să remarcăm faptul că atât geniul rău, Fârtatul, cât și cel bun, ariciul, trec, în geografia poeziei Doinei Ioanid, la feminin. Aricioica și Mika-Le sunt imaginile Femeii în ape de oglindă, alter-ego-uri, manifestări ale subconștientului ritmat de legănări ancestrale, calde și profunde, telurice pulsiuni ale fiicelor Geei și învăluiri de raze de lună, tic-tac de ceasuri biologice, dramatismul dezagregării și al adulmecării dezolantei senectuți.

                     Introspecția fină, versul ce cutreieră ape adânci, tristeți și inadaptări în cascadă cu note de neconvențional și revoltă, un romantism urban, arată o înrudire spirituală, peste timp, dincolo de stiluri si genuri, cu delicatele surori Bronte.

                      Bine ancorată în solul fertil al originalității care face scriitura ei imposibil de confundat, cu evoluție robustă, elastică, de la un volum la altul, poezia Doinei Ioanid îmbracă zidul de umbră al singurătății și melancoliei cu frunzișul discret și elegant desenat al poemelor sale: delicii învăluitoare de gând crud – o iederă de caolin.