La trei ani aveam nu pușculița, pușculițele mele în care strângeam, desigur, bani. Ce făceam cu ei? Îmi cumpăram jucării. Sigur, o luam pe mama de mână și mergeam la cumpărături, jucăriile erau ochite din vreme, din plimbări anterioare prin oraș, vizite la fetițele din vecini, dintre jucăriile căzute cu tronc la grădiniță... Dacă le găseam în magazin, bine. Dacă nu, aveam răbdare, poate apărea măcar ceva asemănător. Dacă nu în Dej, în Beclean, ori la polonezi, ori aducea bunica din Budapesta... Prin clasa întâi, am trecut la alte jucării: învățasem, în sfârșit, să citesc.Am mers în prima mea vizită la biblioteca școlii cu celebra plasă de un leu și am plecat cu ea plină acasă. După o săptămână, m-am întors. Sigur, bibliotecara era exasperată. A hotărât să pună piciorul în prag: ”Ia să-mi povestești tu mie fiecare carte din plasa asta!” Se ridicase în picioare. Era o femeie voluminoasă. A luat prima carte. Am început să povestesc. Cu amănunte (aveam doi frați mai mici pe care găseam de cuviință să-i torturez citindu-le ori povestindu-le, după situație, în fiecare seară). Bibliotecara s-a așezat în cele din urmă. Cum eram după ore, începuse, de la o vreme, să se uite și la ceas. Dar nu s-a lăsat. Nici eu :) După ce am terminat de povestit și ultima carte din plasă, am devenit, aș putea spune, prietene. Primeam câte cărți doream, duceam acasă și cărțile acelea minunate pe care scrie ”nu se împrumută acasă”. Devenisem, în destul de scurt timp, feblețea doamnelor bibliotecare din urbe. Probabil, nu e de mirare. Bunicul meu patern își înjghebase o bibliotecă frumușică, (fusese în tinerețe jurnalist, mai apoi director OCL iar mai pe urmă vajnic tăietor de stuf la Canal, dar asta e o cu totul altă poveste, ca să nu spun telenovelă, pt alte vorbiri de seară, cu mine însămi), după aventura din Deltă și cele ce i-au urmat, avea doar cu Herodot, Homer, Manuscrisele de la Marea Moartă, Înainte de venirea omului alb și Expediția Kon Tiki. Demi-frere-ul bunicului matern, avea și el o pasiune pt cărți. Da, pasiune. Întreaga casă era o bibliotecă. Ștampilate, aranjate,cărțile stăteau în rafturi de la intrare până în pod. Din clasa întâi așadar, nu mai cumpăram jucării, cumpăram cărți,( bomboane, panglici și funde nu intrau în discuție). Acum le puteam cumpăra singură, spre marea mea satisfacție. Când era vorba de mine, la aniversări și alte prilejuri, deviza era (și a rămas valabilă până astăzi) ”Bani să își cumpere cărți”. Vacanțele de vară însemnau un singur cuvânt: Beclean. Librăria de acolo era o minune.Acum, ”în zilele noastre” Bcelanul are două librării, foarte bine ”aprovizionate”, în Dej aveam o tonetă de cărți și o librărie amenajată în foyer-ul Muzeului, acum nu mai avem nimic. Dar, atunci, pe timpul Odiosului și cărțile erau, desigur, marfă ce se dădea ”pe sub mână”. La una din vizitele mele ăn librărie, eram printr-a cincea, văd cum una din librărese îi dă unui domn, da, de sub tejghea, o carte. Cum mai eram doar eu pe acolo, nu s-au ferit prea mult. Era ”Cuore, inimă de copil”. Sigur că, de atunci, zilnic, intram în librărie și spuneam ”Sărumâna. Aveți Cuore, inimă de copil?” și răspunsul, invariabil, era ”Nu!”. Nu știu câte exemplare or fi primit, dar cert e că eu am mers acolo vreo două săptămâni, each and every day, exceptând duminica, până când, ca să scape de mine, mi-au vândut și mie un Cuore, inimă de copil. A fost una din izbânzile de care îmi amintesc cu cea mai mare bucurie. Cum și la vârsta cu ”flori, fete, filme sau băieți” nu făceam decât să citesc, îmi adusesem bunicile și mătușile la disperare. Cineva mi-a spus ”pt tine nu ar avea importanță dacă te afli în camera ta sau într-o celulă, atâta timp cât citești o carte”. Avea dreptate :). Totuși, dintre cavalerii florii de cireș, unul singur a avut gândul cel bun de a-mi aduce o carte în dar: la absolvirea clasei a XII. În fapt, nu o carte, ci trei cărți, nou nouțe, de Sandra Brown. După ani, după cinci luni de la nașterea lui Andrei, am început superba aventură a cronicii de întâmpinare. Nu aș fi crezut atunci, cu atât mai puțin când mi-am cumpărat, cu mândrie, singură, prima carte din banii ”strânși” de mine, că voi ajunge acum să primesc cărți de la revistele la care scriu, ori chiar de la autori... Nu pot spune că e un vis împlinit, pt că nici măcar nu am visat vreodată așa ceva. În dulapul meu cu rochii de vară, se înalță stalagmite de cărți, cărțile despre care urmează să scriu. Sigur, e dulapul preferat al lui Andrei. Știe că nu poate să se joace cu acele cărți, decât după ce scrie mama despre ele. Pe urmă, e voie: le ține în brațe, le leagănă, le face dragă-dragă. Cel mai mult îi place, nu pot explica de ce, Osmoze. Celelalte, cititele, răscititele stau în casă, în balcoane, în beci, în garaj. Iar Cristi, soțul meu, face naveta printre ele, fuge la birou să le scaneze, fuge la Poștă să le ridice. It is in the family :)
Comentarii
Trimiteți un comentariu