Mai jos, o cronică a mea la cel mai recent roman al discretului scriitor onorat cu Ordre des Palmes Academiques, Alexandru Jurcan, ”Cei rămași pe pământ”. În descifrarea sensurilor ascunse ale acestui volum, am apelat la revelatoarea carte a lui Radu Cernătescu, ”Literatura luciferică. O istorie ocultă a literaturii române”, carte care, în opinia mea, nu aruncă doar o lumină nouă asupra unor ”cazuri clasate”, ci este și un ”ghid de călătorie” în subsolurile operelor noi, o provocare la a citi altfel ceea ce se scrie și se va mai scrie de acum înainte în literatura română, descoperind deci scrieri vechi și noi deopotrivă. Despre această din urmă carte nu voi spune mai multe acum, ci, sper, într-o cronică viitoare. Pentru cei care nu au citit încă această carte, o vizită pe blog-ul autorului http://raducernatescu.wordpress.com/ le va stârni, cu siguranță, cel puțin curiozitatea.
Fericit cel care, ca Ulise...
La Casa Cărții de Știință din Cluj-Napoca, a apărut în vara anului 2010, un nou volum semnat Alexandru Jurcan, volumul cu numărul treisprezece, romanul Cei rămași pe pământ, cu ilustrații realizate de Marius Șandor.
În ciuda dimensiunilor reduse, romanul polisemic, permite, printre altele, citirea în cheie mistică, pe care o și propunem aici. Urmând eternul homeric, după o expresie a lui Thomas Mann, romanul concentrează pentru cei rămași pe pământ o întreagă Odisee desfășurată între două puncte cardinale amorul sacru (Nati-natalis, ziua de naștere, aici semnificând nașterea eroului într-o nouă lume, subpământeană dar care îl înalță spre un alt cer) și amorul profan (Lavinia, cu smenificația de femeie romană, aici simbolizând ordinea, socialul, lumea celor rămași pe pământ), pe fondul platonician al peșterii inițiatice aflate sub deviza gnothi se auton.
Septi, Septimiu, personajul central al acestei călătorii, are și el un nume nu ales la întâmplare, cifra șapte având o bogată încărcătură de la cele 7 zile ale săptămânii, la cele 7 planete, cele 7 sfere cerești, cele 7 peceți și 7 trâmbițe apocaliptice, cele 7 chacra și enumerarea ar putea continua .Călătoria lui Septi se desfășoară pe două planuri simultan, geografiei exterioare suprapunându-i-se una interioară și misiunea de cartografiere a petelor albe în căutarea sinelui profund, urmând preceptul lui Pico della Mirandola cel ce se cunoaște pe sine cunoaște universul în sine. Prins între două lumi, cea exterioară, reală, în care este inadaptat și inadecvat, o lume în care peisajul este stare de spirit cum spunea Nerval, iar lumea aceasta este una bulversată, sub straturi grele de colb ori de conveniențe sterile, de suprafață, săpată la temelii de ciudate utilaje parcate în direcții haotice în sens propriu, ori de materialism, consumism, snobism și artificial, în sens figurat, prins deci între lumea exterioară și lumile spiritului spre care tinde mânat de imperiosul ascensus ad superos, Septi își începe călătoria interioară în pivnița de după gardul vecinilor, unde, la vreme de noapte, Nati, această domina bona începe oficierea ritualului de inițiere în lunga călătorie a întoarcerii la inocență: de la scrutarea singurătății, la nudare et purificare*, această, după Albert Magnus, primă etapă a inițierilor de ev mediu, la motivul cărților vechi*, al cărților ca lux perpetua, o lumină pe care doar cel ales o poate privi fără să-și ardă ochii, după cum ne spune Kabbala.
Călătoria inițiatică interioară se continuă și în afară, într-o lume urmărită de un asteroid apocaliptic, călătorie ce se află sub semnul echilibrului conferit de cele două constante: mormîntul matern și mormântul lui Proust. Aflat în căutarea timpului pierdut, Septi pornește, după o prealabilă și trudnică purificare în deșert, asemenea magului călător printre stele*, într-o călătorie printre lumile ficționale, printre marile texte inspirate ale literaturii universale.
Pentru a închide cercul, Septi se întoarce în punctul de plecare, desenându-l astfel pe ouroboros. Lumea exterioară se scufundă într-o groapă a Gheenei pe care singură și-o săpase. Rămâne în locul ei un Eden diform, postapocaliptic: băile de nămol care vindecă trupurile, poate și sufletele...
Totuși, Cei rămași pe pământ nu este un roman inițiatic de buzunar, scris după rețetă. Ieșind din tipar, personajele feminine ale lui Alexandru Jurcan tind mai degrabă spre bestiarul elin în care Nati e Himera văzută ca simbol al fanteziei iar Lavinia e Sfinxul ca simbol al realității. Nati dovedește valențele unei divinități chtoniene, e femeia-cârtiță, Catherine e femeia care te va înghiți în ea, în fiecare noapte, ca o balenă magică, la fel, celelalte personaje feminine secundare stau sub stigmatul unui simbolism nefast, într-un tenebros tablou al feminității.
Anumite scăpări, mici poticniri ale firului epic, pot fi sancționate, mai ales că par cauzate pur și simplu din neatenție. Astfel, dincolo de un limbaj ce vădește defectul profesional al francofonului Alexandru Jurcan, și care ar trebui strunit, uneori nesuprapunându-se defel personajelor, apare spre exemplu cuvântul ordinator, pentru ca, trei rânduri mai jos, cu referire la același obiect, în aceeași scenă, să fie folosit cuvântul calculator , apare apoi o nunață de negru tonic (!) în care e îmbrăcată Annie, cea care va muri peste scurt timp într-un atac cu bombă, ori ironia aici nu cred că e căutată.
Cei rămași pe pământ este călătoria unui Odiseu fără Penelopă. Singur, el ia pieptiș abruptul drum al existenței. Prins între lumi, rămas fără iluzii, fără certitudini, inadaptat și inhibat, fără lauri și, probabil fără să fi găsit Graal-ul cunoașterii, având amintirile călătoriei, aventura drumului pentru a se bucura de ele mai mult decât pentru scopul ei, Septi este un perfect erou postmodern, un erou al timpului nostru...
*Confer motivele mai sus amintite studiului Literatura ocultă. O istorie luciferică a literaturii române de Radu Cernătescu, Cartea Românească, 2010
Cronica a apărut în Mesagerul Literar și Artistic de Bistrița Năsăud pe luna februarie și poate fi citită și on-line, aici
Comentarii
Trimiteți un comentariu