’’Toate îşi au vremea lor, şi fiecare lucru de supt ceruri îşi are vremea lui” ( Eclesiastul,III.1). Aşa s-a făcut şi vremea ca ’’Ochiul lui Osiris’’ să se deschidă sub forma unei cărţi de dialoguri, semnată de eminentul om de litere Mircea Muthu, apărute la editura Eikon, Cluj-Napoca, în chiar primavara acestui an. Cartea cuprinde interviuri apărute în presa literară postdecembristă, un număr de 28 de ’’dialoguri’’, cum le numeşte protagonistul lor, permiţând o privire retrospectivă asupra preocupărilor filologului, al omului cetăţii şi, datorită sau din cauza funcţiilor vremelnice, cum spune domnia sa, managerului şi administratorului Mircea Muthu.
Într-un sat din inima Transilvaniei, un copil trăieşte suferinţa alterităţii, sub un Axis Mundi răsturnat, în umbra căruia se consumă disoluţia unei familii ’’ supt vremi’’ iar copilul, fiu al satului, devine pentru acesta străinul, ’’copil de domn’’ supus unei perfide forme de violenţă: ignorarea. În Hawaii, practicanţii Huna uzau de o formă de magie prin care cel pedepsit era cu desăvârşire ignorat de către întreaga comunitate, devenea invizibil, inexistenţa lui la modul simbolic ducând, se spune, la anihilarea la propriu a subiectului supus acestui tratament, într-un timp nu foarte îndelungat. În satul nostru transilvan, evadarea de pe această corabie a nebunilor, pentru copilul în cauză, a fost posibilă prin Carte. ’’Salvarea mea a fost să citesc’’ spunea Mircea Muthu, căci despre copilăria domniei sale este vorba, în interviul acordat lui Mihai Rău, în ’’Monitorul de Cluj’’ la 13 ianuarie 2005. Despre aceste ’’dureri înăbuşite’’ însă vom putea citi, la vremea potrivită, într-o nouă carte la care Mircea Muthu lucrează, saga unei familii transilvănene.
Acesta este începutul celui pe care îl putem numi: profesor universitar, estetician, teoretician al literaturii cu ’’un domeniu propriu în cercetarea de factură morfologică şi comparatistică’’ (Marin Mincu), circumscriind ’’o problemă fundamentală (...), de sud-est-europenistică’’ (Mircea Muthu): balcanologia şi balcanismul literar românesc, critic literar, creatorul unui lectorat în limba română în Franţa, editor, poet, membru în colegiul redacţional a diferite reviste literare, cel care a fost pe rând Decan al Facultăţii de Litere, Prorector şi Rector interimar al Universităţii Babeş-Bolyai, pe scurt, filologul Mircea Muthu.
În spatele impresionantei sale activităţi – numeroase volume publicate, studii cărora li s-a consacrat cu aplecare benedictină, în spatele acestora, binecunoscute deja, putem citi, într-un alt registru, Crezul, Profesiunea de Credinţă, motorul care a permis fie o cercetare extinsă pe durata a treizeci de ani într-o lume dominată de ’’sentimentul provizoratului eternizat’’ (Mircea Muthu), fie tăria de caracter de a spune nu unei propuneri de ministeriat, de a nu da din coate pentru un loc în dicţionare, de a privi cu detaşare deasupra gălăgiei tendinţelor cu acel ’’echilibru transilvan’’ despre care vorbeşte Ion Pop. E vorba, în primul rând, de cuvintele adresate tânărului student Mircea Muthu de către tatăl acestuia: ’’Nu te lua la întrecere cu nimeni, aleargă singur’’ (dovedindu-se, mai târziu, ca aparţinând filosofiei Zen) şi care se constituie în Motto-ul cărţii de faţă. Mai apoi, mărturisirea făcută în dialogul cu Sergiu Adam, publicat în Ateneu, nr.1/2000: ’’apreciez respectul de sine însuşi în orice împrejurare’’ precum şi ’’obstinaţia transilvană de a încheia un lucru pe care l-ai început’’ (Florin Muscalu în Revista V, Focşani, nr.2/2000), conştiinţa acută a legăturii cu acest spaţiu reprezentând ’’şira spinării verticală, scăldându-se în imensa lacrimă a străbunilor şi părinţilor mei, alunecaţi în uitare’’, solus contra omnes, intransigent cu sine şi, permiţându-şi, la fiecare zece ani, un răsfăţ: o plachetă de poeme. Şi ar fi chiar mai mult: în confesiunea ’’De ce scriu? În ce cred?’’ din deschiderea dialogurilor, consemnată de Nicolae Florescu în ’’Revista de istorie şi teorie literară’’, iulie 1989-iunie 1990, Mircea Muthu spune:’’Cred cu obstinaţie în capacitatea recuperatoare a cuvântului, precum şi în forţa sa regeneratoare într-o civilizaţie a imaginii, adesea inflaţionară. Graţie paginii manuscrise ori tipărite, ’’cerul înstelat’’ se află în mine, regalitatea textului inversează astfel celebra formulare din testamentul kantian. O străveche tradiţie ne spune că Hermes Trismegistrul i-ar fi învăţat pe egipteni arta scrierii. Întregul Univers, ar fi afirmat el, nu e decât o singură Carte, un manuscris unic, un gigantic sul de papirus. Hieroglifele desenate cu mâna au devenit copiile hieroglifelor prime, caligrafiate de zei pe imensul papirus al Cerului şi al Pământului. Aplecat deasupra tăbliţei, Scribul, strămoşul nostru, fixase cu condeiul urma trecerii lui şi a lumii sale ’’ca să se ştie’’, cum va nota - după milenii - cronicarul medieval. Ce altceva pot face astăzi decât să le repet efortul, aşa cum mă pricep, cu umilinţă şi orgoliu?’’
În dialogul consemnat de Sergiu Adam, în Ateneu, nr.1/2000, vorbind despre putinţa de a fi fericit, Micea Muthu răspunde cu un citat din Apocalispa Sfântului Ioan,X, 10: ’’Atunci am luat cartea din mâna îngerului şi am mâncat-o, şi era dulce în gura mea ca mierea, dar după ce am mâncat-o, sufletul meu s-a amărât.’’
’’Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe are şi multă durere.’’ (Eclesiastul,I,18) ...
Cronica publicata in Mesagerul literar si artistic de Bistrita- Serie nouă, Nr. 7 (138), anul IV (XI), iulie 2010
si in Miscarea literara nr1-2/2010 vezi si http://miscarealiterara.ro/
Vezi si
http://www.mesagerul.ro/literar/pag3.html
si in Miscarea literara nr1-2/2010 vezi si http://miscarealiterara.ro/
Andrea Hedeş
8.06.2010 la Dej
Comentarii
Trimiteți un comentariu