Poetul stă cu Moartea la masa de la masa de lucru. Împletesc împreună, în alb şi roşu, un mărţișor. Un mărţişor apărut în această primăvară la editura Limes din Cluj-Napoca, în Colecţia Magister coordonată de Mircea Petean. Un mărţişor din "Litere şi albine" - cea mai recentă plachetă de versuri a lui Ion Pop. Un triptic: Ritmuri şi zgomote, Forum, Litere şi albine, o colecţie de elegii, în sensul cel mai curat al cuvântului, al cărei ostinato, cutremurător prin prezenţa devoratoare, este acela al morţii. Albul şi roşul în împletire jucăuşă, zumzetul geometric al literelor şi albinelor se pervertesc într-o curgere de plumb, într-o melasă a absurdului implacabil, încercarea de a-i găsi acestuia o logică ducând la zbaterea spiritului ca zbaterea unui liliac orb, lovindu-se de pereţii fiecărui poem, de ferestrele fiecărui vers: pasiunile spiritului în faţa tipsiei cu rodii. Ştiind că nici măcar un sâmbure nu este cu putinţă să treacă de la sinea-i. Culegere de cântece de leagăn înainte de lunecarea în somnul sacru. Cum încape atâta moarte între coperţile unei cărţi? Între coperţile albe? Căci "(...) servul Ion Pop, (...) moare încet"(Dumnezeu vede) printre "foarte moartele naturi moarte" "ce mor încă şi încă o dată" (Pieta) iar volumul întreg doare de "ţipătul ultim/ al unui poet spre care/ năvălea pe veci Întunericul"(Ba se mai poate) "în acel anotimp total,/ în acel anetimp" (Atunci, acum).
Dar "Mai ştiu cel puţin un poet/ care spunea/ că şi durerea-i lumină." (Iată şi ora). După o decantare subtilă, ceea ce părea a fi meditaţia liniară a unui cantus planus se deschide, ca o floare de noapte, în armonia polifoniei pe două voci: litere şi albine în respiraţie eşalonată. Volumul ce părea a avea apăsarea marmoreană a lespezii de mormânt devine o Magnus Liber a Morţii cu poetul în rol de protopsalt. Nu e o luptă cu îngerul morţii, e tatonare, căutare, distanţare , pipăire, teamă şi aşteptare, dorinţă şi însetare, trăire, emoţie şi chin, înălţare şi umilire, durere până la cernerea ei în aur şi polen, e un dans cu Moartea, e...tango. "Când te lupţi cu un demon ai grijă să nu devii unul" spune un proverb chinezesc. Apropierea înfricoşătoare până la tandreţe dintre Poet şi Moarte, rezultă într-o relaţie siameză în care , poetul vede cu tenacitate, cu obstinaţie, moartea în orice, oriunde, chiar vede pentru moarte, devine ochii şi urechile ei. Mariajul acesta între viaţă şi moarte, un adevărat unio mystica, un yin şi yang rătăcitor prin muzică, litere, albine şi catacombe romane, răstoarnă, într-o manieră de o frumuseţe stranie, plenitudinea versului "Iubitul meu este al meu şi eu sunt a lui." Eros în Thanatos? Resignatio ad infernum?
"Nu sunt defel ce ştiu, nu ştiu defel ce sunt:/Sunt lucru şi nu sunt: sunt cerc şi bob mărunt." spunea, în urmă cu secole, Angelus Silesius. De la această certitudine, a neştiinţei, trecând prin apolinice "exerciţii de înseninare", volumul, ale cărui arcuri butante sunt "Temă cu variaţiuni" şi testamentarul "Litere şi albine", altfel spus, alpha si omega, volumul, deci, se înalţă flamboaiant spre Tainicul Hexagon, susţinut de cheia de boltă a perechii gemelare grele de simboluri - literele şi albinele. În sobrietatea, geometria şi eleganţa de catedrală a volumului, singurul semn, aproape frivol, de coborâre în lume, e cel al "Dimineţilor romane" - "atât de clare şi calme,/ încât poţi auzi, ca pe nişte clopoţei de argint,/ tresăltând, ding-ding, sânii unei fete/ care aleargă, (...)". Altfel, meditaţiile asupra istoriei, iubirii, cotidianului sau, vai, politicii, nu ies din curgerea de Stix a volumului.
În spaţiul în care se desfăşoară, cu rigoarea "Ceremoniei ceaiului", Tango-ul, "printre polenuri de aur", albina, fiinţa solară prin excelenţă, devine element psihopomp iar literele iau locul bulgărilor "negri de pământ" aruncaţi "peste nu ştiu ce scânduri" (Lăsaţi).
Începând cu "Ritmuri şi zgomote"- ritmuri şi zgomote ale morţii, poposind în Forum, printre poeme trase în filigran de o rarisimă frumuseţe, amestecându-se printre litere şi albine, zumzet, lumină şi flori de măr, volumul este un manual de dezgolire nu a Hâdei ci a Sublimei, un manual de clarvedere cu cei o mie de ochi triunghiulari a Celei cu o mie de ochi, de cartografiere a o mie de drumuri care duc spre Ea, de murire în o mie de feluri, de răzvrătire de o mie de ori şi de o mie de ori acceptare, de oboseală şi căutare de odihnă pentru o mie de ani, o privire bărbătească, în faţă, a Celei cu o mie de aripi... E nevoie de tărie pentru a păşi, pagină de pagină, printre atâtea căzute văluri.
Retras în orfevrăria sa, cu înălţime de basileu, poetul "în aur tot şi pentru totdeauna" îşi umple desaga cu litere şi albine. Quo Vadis, Ion Pop?
Andrea Hedeş
Comentarii
Trimiteți un comentariu