Dao De Ji-Bou

                                                    

Care să fie calea prin care un profesor care predă limba română de treizeci de ani la un liceu din Jibou, retras în Surduc, surd la zgomotul lumii și al timpului rotitor, aude gingășiile Grațiilor și Muzelor și, în chiar buricul pământului, scrie Poezie? Poate ținutul acela, ca o Mamă Geea, l-a ridicat în brațele sale, împărtășindu-l cu ”gustul/duhul locului”. Poate, pur, simplu și neabătut “Vântul/Spiritul suflă încotro vrea” (Ioan 3.8)...

                           Apărută de curând la editura Eikon din Cluj-Napoca,probabil într-un tiraj ce o face prohibitivă,  placheta de versuri ”Buchetul de platină” a lui Viorel Mureșan stârnește aceste întrebări. O carte într-un format elegant și delicat, genul de ”carte cadou” în care versuri și desene (semnate de Marcel Lupșe), își dansează împletirea clar-obscură.

                          Este un volum ce se citește ceremonios, pentru că, așa cum spunea un prețuit prieten, ” poezia, ca soarele, ca luna,  nu se "citește" oricând” și nici oricum, aș adăuga eu... Calea/cheia care duce la buchetul de platină e aceea minunat reflectată în rândurile estetului nipon Okakura Kakuzo, rânduri care, deși făceau referire la Sukiya- Ceainărie, se aplică oriunde e vorba de artă și poate, ceva mai mult, unde e vorba de poezie: ”E un lăcaș al închipuiri, întrucât e o înjghebare trecătoare făcută casă a imboldului poetic. E un lăcaș al Golului, întrucât e lipsită de orice podoabă, afară de ceea ce s-ar așeza înăuntru ca să mulțumească vreo trebuință estetică a clipei. E un lăcaș al Nesimetriei, întrucât e destinat cultului Nedesăvârșirii, cu lăsarea a câte ceva dinadins nedeplin, ca să fie întregit prin jocul închipuirii.” (Cartea ceaiului). Calea de a intra în aest lăcaș al închipuirii ridicat de Viorel Mureșan se dezvăluie atunci când sufletul, gata să uite de vremi, pășește pe negrul desenelor ce te duc înspre cuvânt, numind și nenumind ”muzica ochilor” ca pe o Roji-potecă de grădină, vehicul ce face trecerea de la exteriorul plin de frământări spre liniștea curată a unei Sukiya-Casă a Ceaiului, căci ,Viorel Mureșan ne invită plin de curtoazie la o ”Ceașcă de rouă” înlăuntrul unei ”Cărți arse”, îmbătându-ne cu aroma a 33 de Haiku.

                           Poemele stau sub zodia a ceea ce călugărul poet nipon Kobodaishi a sugerat spunând: ”Curgi, curgi, curgi, curgi, șuvoiul vieții aleargă necontenit înainte. Mori, mori, mori, mori, moartea le ajunge pe toate.”

                            Smerenia lucrurilor și întâmplărilor mici ridicate în lumina versului incantând efemerul și veșnicia, umbrele și cenușa Celeia în fața căreia toate se apleacă adânc... Urmând măiestria artelor nipone, Viorel Mureșan uzează de principiul subtilității-Yugen, prin care lucrurile sunt doar sugerate, niciodată dezvăluite, prin peisaje de cuvinte ascunse în jocul umbrelor, în textura aromniilor mici, în reflecțiile din muzica rimelor și instantaneelor. De aceea cuvintele  sunt ”făcute țăndări la ieșirea dintr-o trompetă de aur”, privirea se face ”cu-mprăștiații ochi”, ”culoarea forsytiei/ se sparge în cioburi”, cititorului revenindu-i privilegiul de a oficia reînchegarea Universului din fotografiile clipelor în ”fuga zilelor”, fugă care este ”un joc de pisici peste prag” în timp ce, de peste tot, ”moartea prinde chip” din țăndări de umbre, cenușă, sicrie, întuneric și fum.

                             Parcă tot pentru a urma un străvechi principiu nipon, Fukinsei-principiul asimetriei, Viorel Mureșan controlează un echilibru dinamic, viu, evitând capcana simetriei, celor 33 de Armonii Mici (poeme haiku) din finalul volumului neopunându-le, în oglindă, cele 33 de Rime pentru Umbră ce deschid volumul, aceste 33 de Rime integrându-se în ”Numește muzica ochilor.”

                               Okakura Kakuzo relatează o istorie despre Rikyu, Maestru al ceaiului, care, învățându-l pe fiul său cum se mătură o potecă de grădină ”(...)scutură un copac și risipi peste grădină foi de aur și de cârmâz, fărâme din brocartul toamnei! Ceea ce Rikyu cerea nu era numai curățenie, dar și frumusețe și firesc. ” Înțelese în acest context, grupajele de rime par frunze plutind pe luciul volumului.

                               Departe de coribanții dezlănțuiți, Viorel Mureșan invită cititorul într-un lăcaș al închipuirii, pe al cărui Tokonoma, loc de mare cinste, a așezat buchetul de platină. Va putea oare, cititorul, ”cu sufletul îndoit ca o piele de vulpe/adusă de tăietorul de lemne pe coada toporului”, să se curețe de toată vemelnicia pentru ca, întorcându-se în poezie, să-i simtă tainica revărsare?

                               Cronică apărută în numărul din octombrie din Mesagerul Literar si Artistic de Bistrița-Năsăud