Pescar de cuvinte
”Ia o nuia înflorită și mergi după norul acela” până ”înăuntru-afară”, până ”aproape- departe”, în Sentic. Sentic,un ”Cuvânt creat de Manfred Clynes, care a arătat că emoția- în calitatea ei de trăire umană plenară – poate fi o experiență care nu subjugă.” Sentic, cel mai recent volum al poetului Florin Caragiu, apărut la editura Vinea în 2009.
Florin Caragiu a pornit pe calea poeziei ”de jos”, din catacombe- ”Catacombe.Totul e viu aici”, editura Vinea 2008, volum distins cu marele premiu penru debut în poezie Ion Vinea, ediția XVII. Acest volum, hieratic, poate face ușoară alunecarea interpretării celui de-al doilea, Sentic, pe o pantă deja familiară, dar care ar dăuna acestui din urmă volum fiind reductibilă. Conștient poate de acest lucru, Florin Caragiu oferă, în dedicația care deschide volumul, cheia potrivită: ”Dedic acest volum bunicului meu, Dumitru Caragiu (rapsod popular) și unchiului meu, actorul Toma Caragiu, artiști care m-au inspirat prin capacitatea lor de a asuma creator toată gama de emoții a sufletului omenesc.”, la fel cum o face și prin titlul volumului. Volumul este, întreg, scena unei lupte: între Emoția cotropitoare și Omul ce se vrea dezlănțuit de aceasta, nu în căutarea stării de apatheia ci a tihnei pe care o dă rostul bun. Sentic nu este un volum aflat sub semnul avatonului. Înălțimile sale sunt susținute de o cariatidă. Sentic nu este un volum fără Dumnezeu. Florin Caragiu știe că ”Dumnezeu este în ascuns”, de aceea pe panoul din lemn de esență lirică, Dumnezeu este proplasma pe care se înfiripează desenul poeziei lui Florin Caragiu, ca într-o constantă și blândă îmbrățișare, poezia elegiacă a poetului aruncat în groapa cu acea ”leoaică tânără, iubirea” și din a cărei încleștare, întreg și totuși mutilat ”de dragostea crudă”, ”un corp sfâșiat de apocalipsă”, reușește ”să asume creator” și să facă din această trăire ”o experiență care nu subjugă”:”(...)acum pot să-ți spun/ că nu te-am iubit.nu, te-am iubit! însă nu cât să taie/ îngerul eșarfa roșie cu care mi-am legat simțurile.”(sentic)
Poemele, susținute, cum am afirmat, de îmbrățișarea divinului, sunt altoite pe două motive centrale: Femeia și Moartea. Între ele, pendularea dureroasă, a Dragostei, într-un perpetuum mobile ce sfârșește prin a le uni până la identificare, totuși, fără a găsi ”că mai amară decât moartea este femeia”... Registrul liric pendulează și el între aceste două stări, între clar și obscur.Poemele de luminozitate se situează undeva la linia subțire a unui ”cer terasat/printre ape”. Aici totul curge. Lumina, apele, cerul, ochiul se preling într-o muzică fluidă de symbolon, copacii sunt plutitori, ”ochiul tău pârâul umflat”, ”lemnul e încă verde mlădios/și apa sărată reține imagini”, ”refluxul unei morți limpezi”, ”lumina s-a vărsat pe trepte/ ca un diluviu”, ”bereghata mării”, ”la marginea ploii” sau chiar albastrul florilor de cicoare: o acuarelă care iscă ”(...) formele dintr-o culoare fluidă, transparentă, vaporoasă ()...” (Eugen Schileru definind acuarela) devenind toate una, fără a pierde ceva din sine, curgând cu sfiiciune și smerenie, cu frumusețe, toate în Unul și având ceva din seninătatea icoanelor lui Dionisie cel Înțelept, dar cu un vernis de melancolie.
Femeia ”colorează pereții și mulțimea/în care te pierzi pe străzile molfăite / de un soare visător”, ea este ”femeia care a născut”, femeia care a murit, ea făcând fluidă legătura între cele două lumi, în vreme ce ”soarele clocește o cârpă neagră”, femeia ”legată la ochi cu o apă”, femeia ”cu glasul inundat” și ochii ”fluizi,nepricepuți de nimeni,/ ce dau din coadă pe fundul mării”, nici femeie, nici nimfă, nici sirenă, principiul umed căutându-și o formă, un exemplu a ceea ce am putea numi ”mitul semiantropomorf” circumscris de Mircea Muthu în studiul consacrat Balcanismului literar românesc, mit care ”(...)devine-prin structura sa bipolară-expresia înfruntării dintre păgânism și creștinism.” (Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, p. 368).
Moartea, prezență constantă și memento, imagine în oglindă a iubirii, cu rol de diabolon, este desenată în negru de sâmburi de piersici,nu este un negru funebru ci unul cu irizări mediteraneene pentru că cerneala sa poartă mireasmă solară, de ”fruct exotic”, de ”terase cu migdali”, nu este o culoare a disperării ci a încrederii în lumină.
Femeia, Dragostea, Moartea se topesc într-un singur fir de sânge închegat de-a lungul volumului, sub foița de aur a soarelui sub care Florin Caragiu, pescar de cuvinte, făcând ”exerciții de durere” prinde în plasa-i filacterul acestui volum: ”câtă prefacere, atâta ființă.”
Poezia lui Florin Caragiu poartă amprenta celui ce trăiește după deviza ”teologia, știința și artele în dialog”. Dacă uneori versul are prospețimea și curăția undei argintate ”florile de cicoare/ nu mai știu despre tine nimic” alteori intrigă prin ”ne-rezistența față de daimon” (expresie a lui Mircea Eliade, cf Mircea Muthu, Balcanismul literar românesc, p. 310): ”ea caută în van un capăt regresiei în acest spațiu de stări/ în care probabilitatea ta de prezență modifică imperceptibil începutul,/ până la imposibilitatea predicției unui grafic descris prin atractori ieșiți din comun.”(dragostea consumă ireversibil jam-sassion cu Eugenia Reiter).
Cât despre ”Ea venind în fugă ridicând ochii ei la Mozart” și ”Dulapul Mariei sau Variațiuni pe o temă din Spărgătorul-de-Nuci”, jam-sassion cu Carmen Lasswell, ar merita nu doar un comentariu separat dar și o existență mai amplă și de sine stătătoare, curățată de livresc și prețiozitate.
”Sentic” este un volum al fluidității, el însuși fiind un volum ”in lacrimis”. E un volum care îți evocă finalul filmului ”A river runs through it/Cândva pe aici trecea un râu”: ”în cele din urmă toate lucrurile se contopesc într-unul singur, prin care trece un râu. Râul a fost croit de marele diluviu și curge peste pietre de la începutul timpului,(...) iar sub pietre se află cuvintele(...) sunt bântuit de ape...”
31.12.2010 la Dej
Andrea Hedeș
Cronica va aparea in aceasta luna in Mesagerul Literar si Artistic de Bistrita-Nasaud
Comentarii
Trimiteți un comentariu