Tovarășul de drum

                        ”La început a fost Cuvântul...” își începe cartea Horia Gârbea iar cuvintele se aștern într-o rostogolire domoală, luând cititorul de mână și ducându-l cu ele pe un alt tărâm, aproape-departe, arzător și viu, de unde scriitor și cititor se vor întoarce schimbați, transformați.

                         Pe 7 octombrie, la standul României din cadrul Târgului de Carte de la Frankfurt, din acest an, a avut loc lansarea volumului bilingv Azerbaijan-The Living Flame-/Azerbaidjan-Focul Viu- cel mai recent volum al lui Horia Gârbea, apărut la editura Top Form cu sprijinul Fundației Heydar Aliyev, Fundația Heydar Aliyev și Ambasada Republicii Azerbaidjan în România sprijinind și documentarea pentru scrierea acestei cărți. Traducerea în limba engleză aparține Elenei Nistor.

                        Cartea este rodul a două călătorii în Azerbaidjan și al unui material documentar ”format din 20 de kilograme de cărți, zeci de CD-uri și multe pagini scrise mărunt”. Autorul intenționează ”extinderea cărții și publicarea ei, în variantă completă în limba română, în cursul anului 2011”. Scopul declarat al volumului este ”să schimbe puțin părerea unora că lumea se termină la Marea Mediterană”.

                        Ilustrația copertei, reprezentând petroglife în Gobustan (foto Bruno Girin) introduce deja cititorul în acea lume aproape-departe, parcă de poveste. Căci ”Azerbaidjan-Focul viu-” este o poveste. Povestea unei călătorii în țara mării cu parfum fin și a focurilor ce ies din pământ. Dar nu este o carte de călătorii obișnuită. Este o carte de călătorii care începe cu două citate din Cărțile Sfinte: Biblia și Coranul,stilul narațiunii, subiectul ei-țara focurilor, împletirea relatării riguroase a datelor istorice, economice, sociale cu reveria, cu farmecul și bucuria uimirii, cu plăcerea descoperirii, acordajul fin la muzica interioară a unui popor viu și intens precum focul, urcarea în arhaic și simbolic, coborârea în culorile atroce ale durerii, salvarea/legănarea în poezie și omenesc, toate fac din această carte mai mult decât ”o oglindă purtată de-a lungul unui drum”, de-a lugul unui exotic  itinerar turistic. Este o călătorie inițiatică. ”(...) pentru cei neștiutori, care admit că nu știu, fiecare vorbă contează. Aceste cuvinte sunt pentru ei. Povestea mea este una despre drumul de la neștiință la adevăr.” Pe acest drum, Horia Gârbea își ia drept tovarăș cititorul, căci scriitura sa reușește performanța firescului, a naturaleții, a emoției autentice, cititorul trăind pas cu pas, acolo, transpus, întreg parcursul acestei aventuri prețioase, cititorul devenind călător din fotoliu, tratat cu respect, drept egal al său, de către inițiatorul acestei călătorii revelatoare. Ca orice drum inițiatic nici acesta nu este unul ușor, cititorul simțind sub tălpi fiecare piatră din Iceri Șeher, simțind pătrunzătoare, mireasma Caspicei ori ritmul Mugamului, dar și durerea dintr-un poem precum ”N-am fost niciodată la Șușa” ori coșmarul ”Oaselor de la Quba”.

                          Poezia e prezentă nu doar prin cele trei zguduitoare poeme ce încheie volumul. Ea e prezentă încă din primele pagini, mai ales în rândurile ce privesc marea: ”(...) nu era deloc mirosul vânăt al Mării Negre, de care mi-e dor un an întreg după ce îl simt vara, nici al Mediteranei, penetrant ca vântul ud și patetic din Creta sau Rodos, cel cântat de greci și care le umfla pânzele corăbiilor. La Baku, Marea Caspică are o aromă între ceai proaspăt și iarbă cosită.” Sau: ”senzația de umed și sărat, mirosul mineral al Mării Negre, e înlocuit la Baku de izul vegetal al unui ceai prețios.” Mă opresc doar la aceste două exemplificări, dar frumusețea și pasiunea pentru mare adunate în rândurile acestei cărți cred că ar putea duce la un volum nou, dedicat în întregime acestui subiect ce se vădește atât de aproape scriitorului și călătorului Horia Gârbea: marea.

                                ”Hodjalî-o rană care nu se închide”, capitolul scris în memoria victimelor de la Hodjalî, oraș situat în zona Nagorno-Karabah (Karabahul de Munte), este acut. ”Simpla pomenire a numelui Hodjalî le aduce o umbră pe față azerilor.” Și asta ”Pentru că la Hodjalî au fost uciși cu bună știință civili nevinovați iar inamicii au recunoscut apoi scopul acestei nemaipomenite atrocități în memorabila formulare:”Până la Hodjalî, azerii au crezut că războiul e o glumă și că populația civilă nu poate fi masacrată deliberat. Ei bine, iată că s-au convins de realitate!””.

                            Dar nu acesta este capătul călătoriei. ”În Azerbaidjan s-a născut recent locuitorul cu numărul nouă milioane.” Focul viu nu poate fi stins.

                            Sfârșitul călătoriei este o întoarcere spre sine și o întoarcere spre uman, spre umanitate, spre echilibrul pe care îl dă firescul, normalitatea, familia, viața, pacea, spre exemplul de demnitate și putere al oamenilor din țara focului viu.

                             Cu o cută pe frunte,mai cuminte, mai înțelept, ești din nou acasă, cititorule...

                                                                                                Andrea Hedeș

                                                                                                15.11.2010 la Dej


                      Cronică apărută în Mesagerul literar și artistic de Bistrița Năsăud pe luna decembrie, varianta on-line nu a apărut încă.