În numărul 96, anul 3, Revista de Cultura Verso www.revistaverso.ro publică un dosar Dan Damaschin, sub coordonarea lui Luigi Bambulea. Textul meu în acest dosar se poate citi mai jos:
Mâncătorul de păcate
Lumea e așa cum o visezi1. De o grea și brună fluiditate, în picături concentrate precum mierea de pădure neagră de brad, lumea lui Dan Damaschin își visează propria-i poezie, înălțând catedrale din umbre și întunecimi, din a căror orgă țâșnesc țăndări de lumini.
Discret, abătut de o invizibilă floare,Dan Damaschin face poezie cu pumnii strânși și unghiile intrate adânc în carne. O voce distinctă, un inconfundabil și grav desen melodic, o dinamică articulată sub impulsul unei iluminări ce recheamă în cuvânt vibrațiile dintâi, demult piedute, nici măcar bănuite în cadrul diferitelor curente mai mult sau mai puțin experimentale.
Și cum prin tril o pasăre însăși își dă nume, Dan Damaschin, cel care mărturisește: am făgăduit cuvintelor să le aduc la starea de dinainte de Babel, cunoaște, prin lirica sa, o evoluție paradoxală ce o aureolează cu încă un plus de particularitate. Poemele de început, legănându-se într-o extravaganță barocă, învăluire de metafore, virtuozitate și suplețe, sunt intuiții ce captează frânturi din copilăria lumii,de o puritate interpretată într-un pianissimo cald, născut dintr-un tușeu delicat, orizonturi colorate printr-un legato rafinat: Am crezut că înăuntrul trestiei e aer/ Și am vrut să-l scoatem la lumină/ Sania cu doi melci înhămați/ Nu a venit; dar o să vină , Cu corole de lujere uscate, aurii/ Clatină vântul numele divine ... Din acest punct luminos, cu irizații păgâne, își începe lunga călătorie spre Dumnezeu poezia lui Dan Damaschin.
Și acum intervine paradoxul: departe de atingerea unei tot mai ample serenități, a unei tot mai cuprinzătoare certitudini, cum se întâmplă în cazul însinguraților, însetaților căutători de Absolut, pentru care, din grație divină, pomul fricii iarăș iaste fără floare2 iar însoțirea lor este fericirea și lumina Iarăși îmi strălucește lumina, iarăș luminat mi se arată/ iarăș îmi deschide Ceriurile, iarăș tae noaptea3, ori, mai mult chiar, beatica stare a identificării cu Absolutul Eu sunt adevărul4, afirmație care, se știe, scoasă din contextul său mistic și interpretată drept blasfemie a dus la martiriul autorului ei, Al-Hallag,în căutările lui Dan Damaschin, o tensiune de mare adâncime, dureroase contorsionări la presiuni ridicate transportă la suprafața versului diamante de întuneric așternute pe calea unei mistici a auto-flagelării, căci Dan Dmaschin devine Vir Dolorum iar călătoria sa interioară, cartografiindu-i lirica, este o Via Dolorosa. Departe de a fi reverie apolinică,în lirica sa este mereu a doua zi după cădere. Fiecare poem este un stigmat iar poetul rătăcește într-un purgatoriu-melanj de sine și de ceilalți, dincolo de fruntariile imperiului candorii.
Acest hău căscat între lumină și întuneric este sursă de conflict, tensiune și contrast vibrând într-un relief infernal. Întregul câmp al claviaturii schingiuirilor interioare ale eului liric, pentru care, poezia nu mai e har/harismă ci blestem și suferință: suferința/ ca o limbă necunoscută pe care o deprind dintr-odată/ în timp ce urlu de-a lungul coșmarului. Demență, dezastru, coșmar, neputință, șerpi și crispări, gurile iadului vomită puhoaie de lilieci; răbdarea de înger s-a terminat, tot mai distincte se deslușesc limbile iadului; ...morminte delirând, dezhumați ce te cred de-al lor; profeți îmbrâncindu-se unul pe celălalt în prăpastie; versete sumbre – o dinamică a demonicului, în nuanțe de forte și fortissimo, se evidențiază ca voce principală, lăsând în penumbră însingurarea, disperarea, separarea, exemplificând și în poezie, ceea ce notase Brâncuși în sculptura lui Michelangelo: Michelangelo Buonarotti nu a reușit să se elibereze de turmentele-i intime; eu îi reproșez dinamismul demoniac.5 Și asta deoarece Brâncuși completa altundeva: Nu cred în suferințele creatoare. Misiunea artei este să creeze bucurie.Nu se poate crea artistic decât în echilibru și pace sufletească. Pacea se obține prin renunțare de sine6. Departe de a găsi măcar făgașul tristeții, pe cel al seninătații celui îndulcit de dragostea și frumusețea7 Domnului cu atât mai puțin, calea de eremit a liricii lui Dan Damaschin este despicată de sulița îndoielii, iar distanța până la El, cotropită de întunecata învolburare a durerii. Păcatele lumii, pe care le simte până la afișarea în vers a unei lirice nebunii întru Hristos, nu își găsesc convertire. El nu mai poate fi țapul peste capul căruia se citesc păcatele firii. El nu poate lua asupra sa păcatele lumii, căci, nu-i așa, acesta ar fi un orgoliu luciferic. Năvalnică și arzătoare, precum râuri de lavă purtând strigătul incandescent: pocăiți-vă! lirica lui Dan Damaschin devine o arhaică formă de exorcizare: aplecat asupra unei lumi în descompunere, Poetul ține în mâini o pâine ritualică dospită din căderile omenirii, pentru un festin răscumpărător/eliberator. Poemele sale sunt fărâmele căzute de la gura mâncătorului de păcate8.
- Spiritul plantelor, Ross Heaven, Howard G. Charing, ed. Elena Francisc Publishing, București,2007, pag.26
- Ale Dumnezeieștilor Cântări Iubirile, Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, ed. Predania, București,2008, pag. 18
- Ale Dumnezeieștilor Cântări Iubirile, Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, ed. Predania, București,2008, pag. 51
- Divan (Poeme mistice), Al-Hallag, ed. Herald, București,2008, pag.7
- Dodii, aforisme, maxime, cugetări, vorbe-Constantin Brâncuși, ediție îngrijită de Virgil Rațiu, ed.Aletheia, Bistrița, 2002, pag.15
- Dodii, aforisme, maxime, cugetări, vorbe-Constantin Brâncuși, ediție îngrijită de Virgil Rațiu, ed.Aletheia, Bistrița, 2002, pag. 67
- Ale Dumnezeieștilor Cântări Iubirile, Sfântul Simeon Noul Cuvântătoriu de Dumnezeu, ed. Predania, București,2008, pag. 40
- Spiritul plantelor, Ross Heaven, Howard G. Charing, ed. Elena Francisc Publishing, București,2007, pag.13-16
Andrea Hedeș
31.03.2011 la Dej
Comentarii
Trimiteți un comentariu