În numerele 5-6 ale revistei Luceafărul de dimineață, găsiți cronica mea la cartea doamnei Florica Bud, Mi-e dor de-o pohtă bună,
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4052&editie=164
și desigur o puteți citi și mai jos:
http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=4052&editie=164
și desigur o puteți citi și mai jos:
Lada de zestre
Nelipsită
din nicio gospodărie țărănească, sculptată cu migală, aflată la loc de cinste,
în capătul laviței, stă lada de zestre. La ea acasă acum doar în muzeele
etnografice, ascunde o întreagă lume de frumusețe și mister, aproape dispărută:
valuri de pânză, cerge, ștergare, procute, perne, cearcafuri cu cipcă, traiste,
haine de sărbătoare, zgardanul, mărgelele,”trusoul” fetei de măritat dar și
actele și banii. Tot ce era mai de preț într-o gospodărie, tot ce se șterge
încet, din amintirile noastre.
O
astfel de ladă de zestre, atent și cu meșteșug lucrată, este recentul volum al
scriitoarei Florica Bud, publicat la Editura Mașina de Scris, București, 2011.
Dar ce ascunde, ca un adevărat cufăr plin de comori, lada de zestre a Floricăi
Bud? Ridicând cu grijă capacul, descoperi că este vorba de un cufăr cu povești.
37 la număr și ritmate de un ritual narativ particular, fiecare din ele conservând
un stil de redactare și o atmosferă purtând ”semnul de meșter” al scriitoarei: intro-ul
poveștilor-povestiri care este nostalgic, poetic, ingenuu pentru ca Florica Bud
să realizeze apoi, în mare viteză, o mișcare de fandare, condeiul devenit floretă,
îngustă și sensibilă, înțepând sau aplicând lovituri, din fericire, neletale,
în cele câteva rânduri devenite ....pe nemestecate pamflet.
Spațiul
povestirilor este organizat de limbajul încărcat de savoare locală ”urmare a coabitării mai multor etnii,
vocabularul a fost și mai este destul de amestecat, eludând deseori normele
limbii literare.(...) îmi este drag să mă întorc acasă, la părinții mei unde mă
simt în largul meu (...). Mă exprim în voie și mă joc cu regionalismele, locuțiunile
și expresiile populare (...)” , ori acest joc lingvistic se desfășoară, cu
naturalețe, în paginile volumului.
Un răsfăț din lada de zestre sunt rețetele
din zona Maramureșului, rețete tradiționale care, față cu Epoca Fast-Food, cu
viața trăită Fast-Forward, reînvie nu doar arome dar și un stil de viață supus
altor ritmuri, altor valori, unei cu totul alte coerențe, un timp care iată,
devine Paradisul nu pierdut ci totalmente necunoscut și de neînțeles
generațiilor tinere: prânz țărănesc de
sărbători, ori amninosuri de sâmbăta.
Ca
niște fire de levănțică puse printre șterguri și perne, vin apoi precise repere
geografice, istorice, etnografice și amintiri dintr-o copilărie la țară.
Găsim, cum
altfel, în ladă, și o oglindă fermecată. Ea arată adevărata identitate,
rădăcinile, restituind chipul curat ”domniscarășilor
(nici domni nici țărani)” căci, din nefericire, ”aceștia uită cine sunt”.
Îngălbenite
fotografii de familie: ”Copii se
născuseră la timp, femeile erau harnice și gospodine, mult prea cuviincioase,
pentru care bărbații erau un rău necesar”, ”bunicul Victor, Victoru lui Hedeș
(ținută dreaptă), un bărbat frumos, semeț și bogotan.”, ”Părinții mei, Ioan și
Cornelia Trif, țărani harnici, au avut grijă, de-a lungul celor șase decenii de
când își mănâncă împreună sacul cu sare – de cai, de mărhăi (vaci), de porci,
de galițe (găini),de rațe, de gâște și de thiurcani (curcani).
Și mai
sunt, timide, discrete, presărate printre culorile și miresmele tari, anume
spre a se ascunde, a se topi în spatele lor, în desen fin, căutările, frământările,
întrebările, devenirea, traseul de viață, bulbii delicați ai începuturilor, al
durerilor înăbușite și a unei puternice sensibilități :”Din fericire, am venit pe lume într-un nimb luminos și vesel, neluând
în seamă nemulțumirea părinților. În locul băiatului mult dorit, primeau plocon
pe cel de-al doilea copil, tot o fetiță. Din această cauză mă simt vinovată
până în ziua de azi și mă străduiesc să compensez...Dar cum Doamne-Doamne nu
m-aîntrebat dacă vreau sau nu să fiu o biată femeie, nu am avut de ales și...
sunt ceea ce a voit El.” ”Mereu m-a întristat faptul că pe ea (pe sora mai mare
n.n.) au botezat-o cu două nume frumoase și mie mi-au pus un nume pe care nu
l-am agreat niciodată” sau ”Mama mea
a fost în veci (mereu) zgârcită cu laudele. Noi, fetele ei, nu am fost
niciodată destul de frumoase, deștepte, harnice, bine îmbrăcate. De aceea
personalitatea mea s-a dezvoltat greu și probabil doar la maturitate am reușit
să mă dumiresc exact cine sunt.”ori a unei puternice sensibilități, vădite
în scena în care, adolescentă fiind, ”devenisem
o piesă de neînlocuit dintr-un puzzle cu...guițuri” făcând parte,
volesn-nolens ”din staff-ul porcului” la
”partea cea mai grea; bonțălitul
(tranșatul)” chiar în mijlocul lecturii clandestine a Scrinului negru și a încropirii primelor versuri ”toate peste olaltă mă făceau să mă simt
o neînțeleasă, o pthicată din cer în mijlocul acestui carnagiu porcifer” O
introspecție lucidă, curajoasă, o privire în urmă cu iubire și înțelegere ”De ce mă voi fi simțind descoperită atunci
când un val de duioșie îmi dă târcoale?”...
Și peste
toate acestea, se revarsă din lada de zestre valuri de miresme, într-o
împletire năvalnică: ”cea mai aromată
dulceață”, ”mirosul legumelor se amestecă cu mireasma îmbătătoare de cimbru și
morar(mărar), mirodenii agățate în grindă”,cu adieri de flori de soc și aroma cozonacului fierbinte... Dar ceea ce unește
și dă corp tuturor acestor miresme, ceea ce le conferă unicitate, nume și
caracter, amestecându-le în alambic și picurându-le apoi într-o unică și
prețioasă esență, esență care învăluie cititorul și ”singularizează” lada de zestre este parfumul unei femei, cu toată istoria ei, cu bucurii și
tristeți, cu nopți și zile, cu zbateri, căutări și deveniri, cu dureri, șovăieli
și bucurii...
Andrea Hedeș
29.04.2012 la Dej
Comentarii
Trimiteți un comentariu