Capăt de linie - Leon-Iosif Grapini

                        Cronică nouă în numărul 11 al Revistei Luceafărul de Dimineață. De citit

                                               aici

Sau mai jos:

Un alt destin

                „Există personaje, replici în literatură care depăşesc cu mult ca potenţial opera care le-a creat (...)”, acestea fiind „prea vitale pentru a încăpea într-un singur text.(...) Volumul de faţă nu este doar literatură postmodernă, el este şi o carte de istorie şi de critică literară implicită”. Spune Horia Gârbea pe coperta 4 a volumului Capăt de linie al prozatorului clujean Leon-Iosif Grapini, apărut la Editura Eikon, în anul 2012, volum ce cuprinde zece proze scurte, deschise printr-un argument, „în loc de prefaţă, o justificare/motivare a scrierii acestui volum: nu de puţine ori m-a încercat dorinţa de a găsi un alt destin unui personaj tragic sau malefic, cum tot aşa, stârnit de finalurile incitante, ambigui, suspendate, mi-am imaginat o finalitate diferită.(...) S-a întâmplat să citesc, vai mie, destul de târziu, Trenul de noapte, excelenta povestire semnată Ioan Groşan, al cărei sfârşit m-a fascinat şi m-a intrigat într-atât, încât m-am văzut nevoit să aştern pe hârtie propria mea poveste, spre a-mi oferi mie, în primul rând, dar şi celorlalţi, un posibil răspuns la întrebările iscate. Aşa s-a născut prima proză continuare, ca să o numesc aşa, ce trebuia, desigur, dedicată celui vinovat de provocarea mea în calitate de cititor-scriitor.”

O piatră aruncată în apă desenează pe luciul acesteia cercuri tot mai largi, tot mai fine, până se pierd... ori până când întâlnesc un anume fel, cu totul deosebit, de sensibilitate, un nou luciu în care unda, în loc să se stingă, provoacă alte unde, lanţ al unor delicate seisme sensibile, care la rândul lor... Acesta pare să fi fost paternul care, în mod fericit, a dus la ivirea poveştilor-continuare ce încheagă acest Capăt de linie. Din matricea plină de sonorităţi a povestirii-mamă, personajul, finalul, iradiază o forţă vitală dincolo de capătul de linie al cărţii, cerându-şi dreptul la existenţă. O existenţă la care, chiar meritând-o cu prea plin de măsură, nu toate personajele, nu toate finalurile, nu toate replicile ajung şi cele care/câte ajung, nu ajung uşor. Este meşterul artizan care le dă dreptul la o nouă şi, poate, mai preaplină existenţă, creatorul ori coautorul lor? A scrie aceste povestiri, continuări de sine stătătoare ale altor povestiri, e un travaliu şi un alint. Cele zece povestiri matrice, declanşatoare ale celor zece continuări, sunt diferite ca stil, atmosferă, întindere, bineînţeles, datorită autorilor diferiţi. Cu atât mai complexă devine sarcina autorului care iniţiază continuările, el necesitând, în cel mai nobil sens al lor, capacităţi de mimetism, de maestru ventriloc, de orchestrator şi dirijor, pentru a-i reuşi o asemenea întreprindere, căci crearea povestirilor-continuări poate fi un balet pe muchie de cuţit şi se poate uşor sfârşi în opintiri nu altfel decât sisifice. Reuşita unui atare demers creator presupune o migăloasă activitate de laborator, ucenicie, dar şi exerciţii de admiraţie în umbra operelor canonice cu smerenia unui călugăr benedictin, o stăpânire perfectă a tehnicii scrisului, cunoaşterea angrenajului ce pune în mişcare ceea ce numim literatură, presupune a dezvrăji lumea cărţii doar pentru a o putea fermeca din nou, o stăpânire şi o cunoaştere profundă a propriilor capacităţi/puteri, pentru că trebuie să te cunoşti foarte bine pentru a-l putea privi pe celălalt fără a te pierde pe sine, mai mult, regăsindu-te, recunoscându-te, cofiinţând în el, înţelegându-l şi înţelegându-te într-atât cât să poţi duce mai departe, ca pe o ştafetă de cuvinte, ideea. Rămânând în chenarul celor zece tablouri empatic alese, păstrând penelul, tuşa, culoarea, tonurile, nuanţele, stilul, şcoala, compoziţia, perspectiva, personajele, Leon-Iosif Grapini construieşte însă ritmul mai departe, găsind rama prea puţin cuprinzătoare, el lărgeşte cadrul, în mişcări bine calculate, respectând paşii dansului iniţiat de autorii fiecăreia din cele zece povestiri şi invită personajele să danseze mai departe de rama ta­bloului iniţial, propunându-le o nouă perspectivă, o nouă profunzime, aducându-le din planul secund în prim-plan, din obscur în clar, un dans pasional, căci Leon-Iosif Grapini îşi iubeşte personajele, dar în care fiecare mişcare, fiecare pas sunt cu precizie calculate, pentru a nu se abate de la norma impusă de autorul povestirii-matrice. E această înmugurire şi înflorire controlată a  personajelor, a povestirilor asemănătoare cu desenul constrâns de ri­goare al arabescului, care curge, se insinuează, evoluează exaltat, extravagant, dar mereu atent la geometrie, la regulă. Totuşi, inspirate/incitate fiind aceste povestiri-continuare de finalurile, mai cu seamă, ale povestirilor-mamă, ele, noile finaluri, nu păcătuiesc prin a sparge misterul, dimpotrivă, îl schimbă în neînţelesuri şi mai mari, de dragul, de frumuseţea jocului, iar numai acest lucru în sine este o mare calitate.

Amprenta scriitorului Leon-Iosif Grapini, ceea ce primeneşte povestirile fără a împieta în vreun fel la amprenta lor... genetică este misterul, miraculosul, fantasticul, crepusculul (da, prezent chiar ziua în amiaza mare), atmosfera cu insinuări hibernale, solitudinea aproape carnală, parfumul pe alocuri senzual, abisul bănuit abia, scrutarea nevăzutului, o privilegiere a discretului, umilului, a smereniei, a inocenţei, ingegno în stare germinativă.

Prin noul său volum de povestiri, Leon-Iosif Grapini propune un decameron livresc, concentrări de uimire şi rigoare vibrând într-o sensibilă combustie: seducţia unui alt destin.