Cronică nouă, de citit în Suplimentul Răsunetul Cultural editat de SSBN sau,
mai jos:
Există un punct unde arta şi ştiinţa, unde matematica, muzica, fizica, poezia... se întâlnesc. E un punct ”înalt”, situat departe-aproape în lumea Ideilor. Atât de înalt încât, chiar abia atingându-l, senzaţia e că parcă, parcă, ai atins ceea ce cauţi de când te ştii...iar infima clipă de beatitudine se transformă, la căderea înapoi în cuvânt, în căutare avidă, febrilă, a ceea ce acum şi aici devine atât de greu de desluşit. Absolutul. Şi există o tradiţie a poeţilor ardeleni, smeriţi şi harnici căutători ai acestuia. Poate ”să fie de vină” spaţiul transilvan pentru aacestă aplecare spre introspecţie şi meditaţie şi transcendenţă. Spaţiul acesta, ”deal-vale”, circumscris de Lucian Blaga, spaţiu istoric, geografic, social, dar mai presus de acestea, spaţiu interior care ordonează şi modelează, reuşind mai apoi să transceadă particularul, geograficul şi, asemenea unui purtător de lumină, Phosphorus , să aducă în cuvânt, iar cuvântul în poem, frumuseţea şi dorul de Absolut.
Încă în prima jumătate a secolului trecut, fizica cuantică descoperea o lege care, spusă cât mai simplu şi mai frumos ar suna aşa: simpla îndreptare a atenţiei asupra unei flori modifică la nivel cuantic starea acelei flori. Iar aceasta este pur şi simplu poezie... Ceva similar, aproape ”magic” şi totuşi...”real” se întâmplă cu lumile propuse de Gavril Moldovan, cunoscute cititorului, dar în care ceva s-a schimbat, la modul iremediabil şi sublim, lumi propuse în ”Vulcan nestins”, placheta de poeme apărută în Colecţia Charta a Editurii Eikon în 2011. Lirica sa, „cu picioarele doar rătăcitoare prin pulberea materiei”, propune o ascensiune ”fakirică” am spune, spre vulcanul nestins în care clocotesc lumile, gata să erupă. Dar, vorba poetului, ”târziul nu se grăbeşte”...
Poemele lui Gavril Moldovan din ”Vulcan nestins” asta şi sunt: erupţii ale lumilor posibile întru cuvânt: ”Revărsări de lavă peste ore/ ce-ar urma să se transforme-n zile/ un zeu din adâncuri ne trimite/ focul” ”curg de-a valma roiuri de cuvinte/ propoziţii fraze şi-nţelesuri/ poţi să-ţi faci o casă din silabe/ poţi să dormi la umbra unor rime/ şi când clocotul acela aspru/ te ajunge noaptea din cratere/ tu izvorul lor eşti în artere/ picură sintagme vechi de ere.” Mărturisire şi profesiune de credinţă, ars poetica şi meditaţie asupra condiţiei poetului, dator să ardă în foc care nu mistuie, şi chiar din foc să urzească măiestrite bijuterii, poemele, o condiţie asumată de Hefaistos ce trudeşte pentru a făuri cuvântul – armă şi podoabă, poemul... La ce bun poeţii?!
Specificul liricii lui Gavril Moldovan stă şi în felul particular în care mixează ingredientele ”liricii transilvane”: satul, istoria, identitatea, meditaţia - transcendentul. Gândul fuge la ciclul de lucrări ”Păretare” al lui Marcel Lupşe. Păretarul, are aici funcţia de a înlocui întregul prin parte, el reprezintă vatra satului, tradiţia, arta, dar şi simbolul şi mitul din spatele simbolului ( sau simbolul din spatele mitului?) şi prin nervurile acestora, ale mitului şi simbolului, coboară până la izvoarele subterane ce leagă în aceste puncte fierbinţi culturile tradiţionale de pretutindeni. Fiecare poem este un astfel de ”păretar”, dar ”păretarul”, este cadru şi pretext pentru desfăşurarea largă, fastuoasă a lumilor. Sunt imagini, scene, lumi familiare aici, în suita de păretare pe care o propune Gavril Moldovan în galeria acestui volum. Dar numai la o primă vedere. Dar de îndată ce vederea alunecă în privire... ”A privi este un termen inventat în Evul Mediu şi al cărui sens ne-a parvenit ca atare: a privi înseamnă a păzi, a fi atent la, a se îngriji de, a acorda atenţie la, a lua în consideraţie, a veghea. Privirea întârzie asupra a ceea ce vede.” ( citatul îi aparţine lui Laplantine şi este reluat şi dezvoltat în Antropologie. 5 introduceri de Vintilă Mihăilescu (Poliorm, 2009) în capitolul Privirea antropologică şi construcţiile Omului).
Ei bine, privirea ne descoperă noi valenţe ale acestor lumi, de la sat la geneză, de la moarte la cosmos, de la corp la frunză, de la femeie la copilărie, de la război la ore târzii, atenţia pe care poetul o abate asupra lor le schimbă, le modifică definitiv într-un fel aproape întotdeauna subtil, aducând o nouă perspectivă, profunzime, coloratură... : ”Oasele subţiri ale mâinii scriindu-şi memoriile/ vor avea ce povesti/ stăpânele unei coroane de flori/ argintul de sub unghii să-l retopească/ într-un mic degetar/ sau cu acul cum au cusut/ o stofă autumnală/ de s-au învelit în ea şaptesprezece dinastii„ (Degetele); ”Cum îmi aminteşti tu de tristeţe/ ea îmbrăcând conturul mâinilor tale/ cu mănuşi verzi din care se destramă/ firele subţiri// cobori cobori/ pianul de lângă masă mai scoate fum/ clapele au înmugurit sub degete” (Stare) sau ”Soldatul înaintează pe câmp/ printre flori roşii/ la mari distanţe de el/ în hale negre şi murdare/ se fabrică glonţul/ pentru trupul lui„ (Soldatul).
Citindu-l pe Gavril Moldovan şi poemele sale dedicate Bistriţei, ”oraş medieval”, nu am putut să nu ne gândim la prima ediţie a Festivalului de Carte Transilvania, al cărei Mare Premiu a revenit distinsului poet Horia Bădescu pentru poemele sale închinate Clujului şi să nu ne punem întrebarea: pe când un volum de autor sau o antologie de poeme închinate Bistriţei?
Aflat mereu în căutarea ”firului cu plumb”, Gavril Moldovan zideşte în fiecare poem ”o lume în mişcare la cuvânt”. Şi fiecare lume este un posibil acasă, o posibilă casă, de care poetul s-a îngrijit: ”Ziua întreagă am reparat acoperişul casei/ să las copiilor un adăpost ca lumea/ pentru ploile de stele ce vor veni” (Fapte din trecutul odăii).
mai jos:
Încă în prima jumătate a secolului trecut, fizica cuantică descoperea o lege care, spusă cât mai simplu şi mai frumos ar suna aşa: simpla îndreptare a atenţiei asupra unei flori modifică la nivel cuantic starea acelei flori. Iar aceasta este pur şi simplu poezie... Ceva similar, aproape ”magic” şi totuşi...”real” se întâmplă cu lumile propuse de Gavril Moldovan, cunoscute cititorului, dar în care ceva s-a schimbat, la modul iremediabil şi sublim, lumi propuse în ”Vulcan nestins”, placheta de poeme apărută în Colecţia Charta a Editurii Eikon în 2011. Lirica sa, „cu picioarele doar rătăcitoare prin pulberea materiei”, propune o ascensiune ”fakirică” am spune, spre vulcanul nestins în care clocotesc lumile, gata să erupă. Dar, vorba poetului, ”târziul nu se grăbeşte”...
Poemele lui Gavril Moldovan din ”Vulcan nestins” asta şi sunt: erupţii ale lumilor posibile întru cuvânt: ”Revărsări de lavă peste ore/ ce-ar urma să se transforme-n zile/ un zeu din adâncuri ne trimite/ focul” ”curg de-a valma roiuri de cuvinte/ propoziţii fraze şi-nţelesuri/ poţi să-ţi faci o casă din silabe/ poţi să dormi la umbra unor rime/ şi când clocotul acela aspru/ te ajunge noaptea din cratere/ tu izvorul lor eşti în artere/ picură sintagme vechi de ere.” Mărturisire şi profesiune de credinţă, ars poetica şi meditaţie asupra condiţiei poetului, dator să ardă în foc care nu mistuie, şi chiar din foc să urzească măiestrite bijuterii, poemele, o condiţie asumată de Hefaistos ce trudeşte pentru a făuri cuvântul – armă şi podoabă, poemul... La ce bun poeţii?!
Specificul liricii lui Gavril Moldovan stă şi în felul particular în care mixează ingredientele ”liricii transilvane”: satul, istoria, identitatea, meditaţia - transcendentul. Gândul fuge la ciclul de lucrări ”Păretare” al lui Marcel Lupşe. Păretarul, are aici funcţia de a înlocui întregul prin parte, el reprezintă vatra satului, tradiţia, arta, dar şi simbolul şi mitul din spatele simbolului ( sau simbolul din spatele mitului?) şi prin nervurile acestora, ale mitului şi simbolului, coboară până la izvoarele subterane ce leagă în aceste puncte fierbinţi culturile tradiţionale de pretutindeni. Fiecare poem este un astfel de ”păretar”, dar ”păretarul”, este cadru şi pretext pentru desfăşurarea largă, fastuoasă a lumilor. Sunt imagini, scene, lumi familiare aici, în suita de păretare pe care o propune Gavril Moldovan în galeria acestui volum. Dar numai la o primă vedere. Dar de îndată ce vederea alunecă în privire... ”A privi este un termen inventat în Evul Mediu şi al cărui sens ne-a parvenit ca atare: a privi înseamnă a păzi, a fi atent la, a se îngriji de, a acorda atenţie la, a lua în consideraţie, a veghea. Privirea întârzie asupra a ceea ce vede.” ( citatul îi aparţine lui Laplantine şi este reluat şi dezvoltat în Antropologie. 5 introduceri de Vintilă Mihăilescu (Poliorm, 2009) în capitolul Privirea antropologică şi construcţiile Omului).
Ei bine, privirea ne descoperă noi valenţe ale acestor lumi, de la sat la geneză, de la moarte la cosmos, de la corp la frunză, de la femeie la copilărie, de la război la ore târzii, atenţia pe care poetul o abate asupra lor le schimbă, le modifică definitiv într-un fel aproape întotdeauna subtil, aducând o nouă perspectivă, profunzime, coloratură... : ”Oasele subţiri ale mâinii scriindu-şi memoriile/ vor avea ce povesti/ stăpânele unei coroane de flori/ argintul de sub unghii să-l retopească/ într-un mic degetar/ sau cu acul cum au cusut/ o stofă autumnală/ de s-au învelit în ea şaptesprezece dinastii„ (Degetele); ”Cum îmi aminteşti tu de tristeţe/ ea îmbrăcând conturul mâinilor tale/ cu mănuşi verzi din care se destramă/ firele subţiri// cobori cobori/ pianul de lângă masă mai scoate fum/ clapele au înmugurit sub degete” (Stare) sau ”Soldatul înaintează pe câmp/ printre flori roşii/ la mari distanţe de el/ în hale negre şi murdare/ se fabrică glonţul/ pentru trupul lui„ (Soldatul).
Citindu-l pe Gavril Moldovan şi poemele sale dedicate Bistriţei, ”oraş medieval”, nu am putut să nu ne gândim la prima ediţie a Festivalului de Carte Transilvania, al cărei Mare Premiu a revenit distinsului poet Horia Bădescu pentru poemele sale închinate Clujului şi să nu ne punem întrebarea: pe când un volum de autor sau o antologie de poeme închinate Bistriţei?
Aflat mereu în căutarea ”firului cu plumb”, Gavril Moldovan zideşte în fiecare poem ”o lume în mişcare la cuvânt”. Şi fiecare lume este un posibil acasă, o posibilă casă, de care poetul s-a îngrijit: ”Ziua întreagă am reparat acoperişul casei/ să las copiilor un adăpost ca lumea/ pentru ploile de stele ce vor veni” (Fapte din trecutul odăii).
Comentarii
Trimiteți un comentariu