Cronică nouă! De citit în Revista Luceafărul de Dimineață pe luna octombrie
sau mai jos:
sau mai jos:
Să fii primit cu daruri*
Andrea Hedeş
Un peisaj extramundan: „norii de praf cosmic acoperă astrele aflate acolo şi nu permit ochiului să pătrundă mai departe, unde Scorpionul păzeşte centrul galaxiei, inima Căii Lactee”, „iar la mijloc se află una dintre cele mai mari «găuri negre», ce nu îngăduie nici măcar luminii să-i părăsească suprafaţa”, „dincolo de clocotul marţian”, „emanând discret un nimb astral”, „apele plutonice ale gândului prim, neîmpărtăşit, izvorul secret...” „pe solul artei, pe tărâmul ei lunar”, „destinul însuşi, în flux şi reflux, enigmatic şi stihial”... Un tablou din celebra antologie Lumi infinite: Viziunile fantastice ale ştiinţifico-fantasticului? O mostră de artă vizionară? Sau romantică? De simbolism? De suprarealism? Sau poate o lume care înfăţişează peisajele sufletului, strălucirile spiritului revelate sub lentila scrutătoare, de înaltă acurateţe a microscopului unui alt suflet ce scrutează universul creaţiei cu empatia ce permite ca distanţele şi misterul să capete o intimitate ce nu devine nici intimidare, nici dezvrăjire, nici expunere vulnerabilă, nici pierdere de sine, nici contaminare... ci privire cocreatoare, privirea ce devine, prin împărtăşire, consubstanţială. E o lume care permite lunecarea în trei falii existenţiale: cea a universului creat, cea a universului creatorului şi cea a creatorului ca univers, ghidaţi, vegheaţi de „blândeţea scorpionului” şi de „ipoteza prezenţei harului”.
Este vorba de volumul de eseuri şi comentarii critice al poetei Simona-Grazia Dima, Blândeţea Scorpionului, volum apărut la Ideea Europeană, Bucureşti, 2011. Un gând al lui Joseph Joubert circumscrie foarte bine punctul de lumină al volumului: „Cel care are fantezie, dar nu posedă cunoaştere, are aripi, dar nu şi picioare”. Este un volum de o densitate fluidă, fulgurantă, fastuoasă prin pepitele prinse în gânduri întemeietoare, aristocrată prin sclipirile diamantine ale Ideii, Logosului, Divinului, efigii ale eternităţii. Este un volum ce (con)sfinţeşte un parcurs, o etapă, un prag. Preţios, fără preţiozitate, este un dar pe care poeta îl face lectorului şi sieşi, pe tava de cristal a limpezimii, dincolo de cortina care face ca orice joc, orice personaj, orice mască să nu-şi mai aibă rolul. Scrutările în profunzimile galaxiilor atâtor autori cuprinşi în volum sunt, înainte de toate, scrutări în propriu-i univers, iar volumul este o oglindă magică, o oglindă constelată care întoarce un dublu chip, acela al autorului analizat, dar şi acela al autoarei care face analiza, iar această analiză este făcută cu un înalt sentiment al conştiinţei, al datoriei, al drumului împlinit, dar şi al exerciţiului continuu de elevare, de evoluţie. Inima palpitândă a volumului este o ars poetica-manifest transpusă şi trăită în viaţă, ca şi în artă şi cuprinsă în Argument: „Literatura – o iniţiere?... textele cuprinse în volumul de faţă alcătuiesc împreună, de o manieră «pointilistă», autoportretul unui lector care s-a încăpăţânat să creadă că niciun autor nu se poate sustrage spiritului, chiar şi atunci când îl neagă. (...) Iar dacă literatura ne dă un frison e pentru că atinge una sau câteva din coardele realităţii supreme (să fie acesta un cuvânt prea mare ca să-l mai rostim azi?). Iată pactul literaturii cu înaltul sau cerescul”. Ideea este dezvoltată în întâmpinarea-eseu Trama inefabilă, „iar vocea Simonei-Grazia Dima are vibraţiile de basm ale lui Gretchen în ţinutul de gheaţă al Crăiesei Zăpezii. Va putea, limpede, clinchetul unui clopoţel de argint să spargă gheaţa şi să înflorească trandafirii? Ţine de provincialismul (nu putem să-l numim altfel!) unei părţi a criticii noastre literare obstinatul refuz de a studia tradiţiile spirituale, precum şi eludarea intuiţiilor metafizice ale creatorilor, care sunt, astfel, plasate, de regulă, în zone vagi, de graniţă, marginale: fantasticul, folcloricul de sorginte arhetipală, psihologicul (de obicei unul deviat, maladiv, atipic). Ignorarea perspectivei spirituale nu poate avea ca rezultat decât stagnarea într-o viziune condamnată a rămâne una seculară, limitată, localistă. Culegem, şi în această modalitate oblică, a reticenţelor şi eludărilor mai mult sau mai puţin agresive, tristele roade ale comunismului apter şi materialist. Revine, indubitabil, tinerilor generaţii de critici, ce n-au apucat a se ofili sub presiunea tiparelor unui subtil limbaj de lemn exclusiv intelectual, mai pernicios decât cel vizibil de la distanţă ca atare, să reveleze făţiş, netemător, vibraţia unor pagini dedicate saltului ontologic, «spargerii de nivel» specifice planului revelatoriu. O abordare deschisă din acest punct de vedere ar conferi demnitate deplină literaturii noastre, plasând-o pe orbita valorilor universale: marea literatură are întotdeauna ceva din apercepţia transcendentului”.
În fapt, această nevoie de împlinire, de completare, de recunoaştere a întregului fiinţei este o căutare veche, mai veche decât omul cartezian, coborând până la omul peşterii lui Platon şi mai mult, mult mai mult, până la adamica izgonire din împlinire. Poate arta, poate literatura sunt iniţiere şi cale spre mântuirea de nedesăvârşit.
Simona-Grazia Dima operează un discurs valorizator, veghetor, plin de consideraţie, dar şi de luciditate calmă asupra operelor întâmpinate. Este vorba de un „transfer de forţe”. O poveste de iubire între montură şi gemă. Şlefuirea şi finisarea, lustruirea metalului, mai apoi încrustarea pietrei preţioase: naşterea unei bijuterii sofisticate şi exclusiviste şi care, ca într-o poveste cu happy ending, este dăruită autorilor recenzaţi, lectorilor şi celei care, cotropită „de atâta frumuseţe şi găsind pretutindeni dovezi ale ei”, nu încetează să-şi oglindească întrebările „în luciul beatic al sufletului”.
*Constanţa Buzea
Este vorba de volumul de eseuri şi comentarii critice al poetei Simona-Grazia Dima, Blândeţea Scorpionului, volum apărut la Ideea Europeană, Bucureşti, 2011. Un gând al lui Joseph Joubert circumscrie foarte bine punctul de lumină al volumului: „Cel care are fantezie, dar nu posedă cunoaştere, are aripi, dar nu şi picioare”. Este un volum de o densitate fluidă, fulgurantă, fastuoasă prin pepitele prinse în gânduri întemeietoare, aristocrată prin sclipirile diamantine ale Ideii, Logosului, Divinului, efigii ale eternităţii. Este un volum ce (con)sfinţeşte un parcurs, o etapă, un prag. Preţios, fără preţiozitate, este un dar pe care poeta îl face lectorului şi sieşi, pe tava de cristal a limpezimii, dincolo de cortina care face ca orice joc, orice personaj, orice mască să nu-şi mai aibă rolul. Scrutările în profunzimile galaxiilor atâtor autori cuprinşi în volum sunt, înainte de toate, scrutări în propriu-i univers, iar volumul este o oglindă magică, o oglindă constelată care întoarce un dublu chip, acela al autorului analizat, dar şi acela al autoarei care face analiza, iar această analiză este făcută cu un înalt sentiment al conştiinţei, al datoriei, al drumului împlinit, dar şi al exerciţiului continuu de elevare, de evoluţie. Inima palpitândă a volumului este o ars poetica-manifest transpusă şi trăită în viaţă, ca şi în artă şi cuprinsă în Argument: „Literatura – o iniţiere?... textele cuprinse în volumul de faţă alcătuiesc împreună, de o manieră «pointilistă», autoportretul unui lector care s-a încăpăţânat să creadă că niciun autor nu se poate sustrage spiritului, chiar şi atunci când îl neagă. (...) Iar dacă literatura ne dă un frison e pentru că atinge una sau câteva din coardele realităţii supreme (să fie acesta un cuvânt prea mare ca să-l mai rostim azi?). Iată pactul literaturii cu înaltul sau cerescul”. Ideea este dezvoltată în întâmpinarea-eseu Trama inefabilă, „iar vocea Simonei-Grazia Dima are vibraţiile de basm ale lui Gretchen în ţinutul de gheaţă al Crăiesei Zăpezii. Va putea, limpede, clinchetul unui clopoţel de argint să spargă gheaţa şi să înflorească trandafirii? Ţine de provincialismul (nu putem să-l numim altfel!) unei părţi a criticii noastre literare obstinatul refuz de a studia tradiţiile spirituale, precum şi eludarea intuiţiilor metafizice ale creatorilor, care sunt, astfel, plasate, de regulă, în zone vagi, de graniţă, marginale: fantasticul, folcloricul de sorginte arhetipală, psihologicul (de obicei unul deviat, maladiv, atipic). Ignorarea perspectivei spirituale nu poate avea ca rezultat decât stagnarea într-o viziune condamnată a rămâne una seculară, limitată, localistă. Culegem, şi în această modalitate oblică, a reticenţelor şi eludărilor mai mult sau mai puţin agresive, tristele roade ale comunismului apter şi materialist. Revine, indubitabil, tinerilor generaţii de critici, ce n-au apucat a se ofili sub presiunea tiparelor unui subtil limbaj de lemn exclusiv intelectual, mai pernicios decât cel vizibil de la distanţă ca atare, să reveleze făţiş, netemător, vibraţia unor pagini dedicate saltului ontologic, «spargerii de nivel» specifice planului revelatoriu. O abordare deschisă din acest punct de vedere ar conferi demnitate deplină literaturii noastre, plasând-o pe orbita valorilor universale: marea literatură are întotdeauna ceva din apercepţia transcendentului”.
În fapt, această nevoie de împlinire, de completare, de recunoaştere a întregului fiinţei este o căutare veche, mai veche decât omul cartezian, coborând până la omul peşterii lui Platon şi mai mult, mult mai mult, până la adamica izgonire din împlinire. Poate arta, poate literatura sunt iniţiere şi cale spre mântuirea de nedesăvârşit.
Simona-Grazia Dima operează un discurs valorizator, veghetor, plin de consideraţie, dar şi de luciditate calmă asupra operelor întâmpinate. Este vorba de un „transfer de forţe”. O poveste de iubire între montură şi gemă. Şlefuirea şi finisarea, lustruirea metalului, mai apoi încrustarea pietrei preţioase: naşterea unei bijuterii sofisticate şi exclusiviste şi care, ca într-o poveste cu happy ending, este dăruită autorilor recenzaţi, lectorilor şi celei care, cotropită „de atâta frumuseţe şi găsind pretutindeni dovezi ale ei”, nu încetează să-şi oglindească întrebările „în luciul beatic al sufletului”.
*Constanţa Buzea
Comentarii
Trimiteți un comentariu