Cronică nouă! De citit în Mesagerul Literar și Artistic (apare în colaborare cu Filiala Mureș a Uniunii Scriitorilor din România) pe luna ianuarie:
Arta
tablourilor vii
Tablouri ”construite” după o tehnică artistică
de aranjare a cuvintelor vii, după anumite principii în vase. Suportul –kenzan* pentru aceste cuvinte adevărate
este poemul. Iar vasul, care este o parte importantă a aranjamentului și
trebuie ales cu atenție, în funcție de prospețimea, strălucirea și conturul
cuvintelor, este unul înalt și subțire, modelat din idei, iar autorul a ales ca
acesta să fie un manifest antimanifest... Dar cine este autorul și ce tablou ne
dezvăluie oare el? Este vorba de un ”Peisaj
cu maimuță și înger, Zimți, Scrisori apocrife ale lui Archibald de la Cruz”
”Cu cinci grafeme de Șerban Foarță” (
Editura Limes,Colecția Magister, Cluj-Napoca, 2011) iar ideea ce pulsează în
acest tablou viu este mărturisită de poet: ”Vrei
să trăiești. Trebuie să inventezi fericirea din sârmă ghimpată.”
Manifestul...antimanifest începe,
în fapt, odată cu ”Tollete, legete!”,
cuvântul înainte: ”Acest volum are trei
titluri. La urma urmei, de ce o carte de poeme, un roman sau o piesă de teatru
ar trebui să aibă un singur titlu(...). Cititorul își va alege singur titlul
care-i convine sau care se potrivește cel mai bine cu sa starea de spirit
într-un moment sau altul al lecturii. (...) De asemenea, cititorul este invitat
să vină și cu alte variante, de care autorul va ține seamă (sau nu) la edițiile
următoare. Pentru a spori și mai mult necesara, și atât de naturala, confuzie,
un titlu apare pe coperta întâi, al doilea pe cotorul cărții, iar al treilea pe
coperta a patra.” Atenția cititorului este deja 100 % captată. Iar acesta e
chiar lucrul pe care îl dorește atorul, pentru că vasul său de idei acum se
înalță, silueta sa fină acum prinde contur, transparențele acum se încheagă prin
”Antimanifestul suprarealismului
ortodox”. Iată:” Literatura nu se
face în grup și la comandă, prin manifest sau conform unui program dinainte
stabilit.(...) Ce este un scriitor? Răspunsul nu poate fi decât acesta: un
scriitor este o persoană care crede în ceea ce scrie.Fraza conține aparent o
banalitate. Nu este așa. Credința în sfințenia scrisului nu o au decât foarte
puțini oameni care scriu. (...) A scrie cu plăcere sau din plăcere nu înseamnă
a fi scriitor. Scriitorul adevărat crede cu fanatism în fiecare cuvânt așternut
pe hârtie (...). Crede în absolutul fiecărui vers, în realitatea fiecărui
personaj, în autenticitatea fiecărei replici și așa mai departe. (...) Un
artist cu deschidere spre teologie, care trăiește în orizontul unei credințe,
nu-și poate feri arta lui de atingerile acestei credințe. Dar ea, credința,
nu-l inhibă, ci-l ”dezhibă”, îi proiectează arta spre altceva decât spre o
rețetă de consum ori de succes.” Acesta este vasul înalt în care sunt
așezate vertical cuvintele vii,
cuvintele adevărate, sfinte și care, în alcătuirea delicată și elegantă a
poemelor, își trăiesc viața în acest tablou viu care este volumul, făcând, în
același timp, cititorul să trăiască o clipă astrală, de-asupra tumultului vieții,
chiar dacă viața însăși cu asperitățile, efemeritatea , picătura de fiere și de
miere sunt prinse în acest tablou, căci ele sunt prilejul saltului înspre
claritate, simplitate, cunoaștere, echilibru, spre pacea clipei și vuietul
infinitului. Ele, cuvintele, poemele vii, nu copiază lumea ci retrăind-o, rejucând-o,
redând-o în cadrul lor sacru, o corectează, iar corectând-o, o salvează.
Unul din cele trei
titluri dă cele trei linii care cresc în tablou: cerul, omul și pământul - îngerul,
maimuța și peisajul. Iar aceste trei linii, aceste trei direcții, la fel ca în
tehnica artistică de aranjare a florilor în vaze, ikebana, sunt o reflecție a perpetuului ciclu viață-moarte, a
dualității ființei umane aflate pe calea devenirii (ascendete sau descendente)
undeva între maimuță și înger, a clipei de fericire
ghimpată și a vieții, a lumii văzute nu ca un axis mundi ci ca un copac scorburos, îndoit, răsucit, în durerea și
nefirescul acestei creșteri, în întunericul ei, peste care chiar luna ”răsare
obscen” pierzându-și puritatea. Ele funcționează după principiul asimetriei,
o linie înaltă, una medie și o a treia, acestea par să alerge, să se concureze
între ele, într-un joc nesfârșit care devine uneori ștafetă, alteori joc de-a
prinselea, alteori joc de-a baba oarba. Este un joc în care nu există învinși
cum nu există învingători. Există viață pur și simplu, față în față cu
adevărurile eterne, cu imanentul, cu neperisabilul. Și astfel tabloul capătă
înălțime, profunzime, frumusețe...dreptul la ființă.
Tabloul este viu
pentru că este alcătuit din idei vii, din sentimente vii, din cuvinte vii care sunt
însăși viața poemelor, adevărate până la punctul final, pentru că el, poetul, crede
în sacralitatea și în absolutul lor. Cu măiestrie și cu smerenie, Cristian
Bădiliță a creat un tablou cât o întreagă lume, aruncând apoi, ca pe o mănușă,
îndemnul: ”A vous de jouer maintenant!”. ”Dacă
într-o noapte de iarnă un călător” ar avea asupra sa ”scrisorile apocrife ale lui Arcibald de la Cruz”...
* kenzan=suport în care se fixează tulpinile
florilor în aranjamentele ikebana
Andrea Hedeș
Comentarii
Trimiteți un comentariu