Cronici noi

                         Cronici noi! De citit în Revista Luceafărul de Dimineață  sau mai jos:

The Return to Innocence
        Andrea Hedeş

Cel de-al doilea volum al Cameliei Pantazi Tudor, New Beijing, (Editura Virtuală, Bucureşti, 2012), este cartea evadărilor succesive. Sunt evadări din timp, din „realitate” şi, în cele din urmă, chiar din trup: evadarea coincide aici cu metamorfozarea, evadarea ultimă, cea care depăşeşte constrângerile timpului, ale condiţiei sociale, culturale, geografice, istorice şi, nu în ultimul rând şi nu mai puţin spectaculos, depăşeşte condiţiile, constrângerile, limitele biologicului, într-un dincolo accesibil aripilor fluturelui ce îşi părăseşte crisalida – carceră şi... memorial... al stării... larvare... spre beatitudinea unui exil auto-impus în spaţiile eterate ale suprasensibilului. Totul este posibil, deoarece vorbim despre un volum SF, situat undeva, am spune, la punctul de întâlnire dintre un SF soft şi genul Fantasy. Volumul e structurat sub forma unui joc de cuburi, fiecare cub reprezentând o imagine independentă, iar combinarea cuburilor permiţând obţinerea nu a unuia, ci a câtorva tablouri de ansamblu, un ingenios joc în joc, propus cititorului de Camelia Pantazi Tudor, povestirile-cub alcătuind astfel un roman flexibil, viu. Povestirile, în număr de 13, se reflectă una pe cealaltă în oglindă, unele prin tematica ce oferă o nouă citire, altele la modul direct, prin titlu, un dialog între două părţi ce funcţionează ca două aripi a căror punte de legătură, al căror miez este dat de povestirea cu numărul şapte: Vocea din vis. Oniricul constituie unul din palierele pe care se desfăşoară New Beijing, dar şi factorul coagulator al celor 13 povestiri. 

Evadările sunt deraieri din cotidian, din anost, din cenuşiu. Vehiculele care fac posibile aceste escapade sunt visul, amintirea, dar şi unele particulare, ingrediente care definesc un univers de borangic, delicat, fragil, poleit cu sclipirile a roiuri de sentimente, emoţii, trăiri, un univers feminin sidefat, ce se cuibăreşte în suflet precum delicat-extravaganta „Fragile” în palmă: un glob de sticlă în care se conturează, sub fulgi sclipitori, silueta distinsă, misterioasă a unei femei în negru – un parfum fascinant. Aceste ingrediente sunt perlele, catifeaua, freziile, bujorii, magnoliile galbene, ninsorile de tei. 

Un alt palier este timpul. Acesta se dilată şi se contractă, vibrează într-o vastă bogăţie cromatică, asemenea unui magic bandoneon, un timp din ale cărui falii ies la iveală fiinţe mitologice: Qinlinul, Long-Dragonul, Arcaşul Yi şi frumoasa Chang, Iepurele de Jad, Feng Huang, fiinţe fantastice care alunecă din tărâmul legendelor în cotidian, iar cotidianul, prin basculare, devine utopie selenară proiectată într-un viitor care pare că poate fi atins cu mâna aşa cum părea în copilărie linia orizontului.

Camelia Pantazi Tudor ne vorbeşte şoptit despre o călătorie. Acea călătorie care înseamnă întoarcerea acasă, întoarcerea la inocenţă, o călătorie care, chiar dacă începută solitar, are ca punct de sosire şi de împlinire iubirea care face ca ceea ce era vechi să devină încă o dată nou, plin de viaţă şi parfum precum „orhideele de o delicateţe sofisticată”.

Dincolo de cuvinte

        Andrea Hedeş

„Statornic crezământului meu, o carte este o petrecere irepetabilă, pe care doar Dumnezeu ştie dacă o va aşeza sau nu în cuibul Splendorilor! Bucuria plăsmuirii ei se consumă în acel act unic şi definitv al Facerii, cu dureri şi speranţe, aşa cum, prin efemera sa moarte, bobul de grâu clădeşte, an după an, eternitatea Pâinii. O nouă carte, pe care o dărui azi, conştient că lucrul cel mai important nu este volumul în sine, ci sentimentele pe care le-ar putea trezi celor ce îl vor citi.” Afirmă Theodor Răpan despre cel mai recent volum de versuri, Fiind, 365+1 Iconosonete, cu ilustraţii din Cesare Ripa, Della novissima iconologia (Padova, 1625), publicat la Editura Semne.

Volumul este un sonetar ce se desfăşoară în cadenţa celor douăsprezece daruri ale anului: Gerar – Taina lăuntrului, Făurar – Cămaşa lui Nessus, Mărţişor – Scrisori din Amalthea, Prier – Pascalia, Florar – Sonete în aqua forte, Cireşar – Lacrimi de Basileu, Cuptor – Ars amandi, Gustar – Fructul oprit, Răpciune – Lampa lui Aladin, Brumărel – Orb în lumină, Brumar – Evlavii, Undrea – Acatistul iubirii şi, în fine, Sonetul bisect. Acest volum experimental, alcătuit din iconosonete, după cum le numeşte chiar autorul lor, propune revrăjirea lumii prin sonetul propus ca sens al fiecărei zi a unui an. Este un calendar înfăptuit din „icoane” şi poeme care dăruie un alt ritm timpului muncilor şi zilelor. 

Acest sonetar, care aruncă lumini şi umbre dinspre ilustraţii înspre versuri, este scris sub povara grăuntelui de nisip ce cade, fir cu fir, într-o ireversibilă clepsidră. Sonetele sunt un joc de-a v-aţi ascunselea cu moartea. Cuvântul este stânca de scăpare şi turnul de adăpost în faţa inevitabilului resimţit ca o umbră la pândă. Cuvântul coagulat sub forma sonetului, considerat de poet ca fiind „prinţul poeziei”, este tărâmul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte. Poezia este salvare şi mântuire în faţa destinului perisabil. Chiar şi femeia, sub al cărui soare înfloresc versurile iconosonetelor, este doar un alt nume pentru evadarea din moarte, este iluzia unei terra ferma peste care pluteşte Iubirea eternă, ca o Fata Morgana. Poate fi moartea... trişată? Poezia, această efemeră formă de eternitate, poate străbate, subţire ca o suliţă, neantul? Sunt de ajuns cele 365+1 de zile pentru a exersa jocul de-a v-aţi ascunselea cu moartea, căutând în Cuvânt adăpost?  Anul prins în iconosonete este un simbol al anilor prinşi într-o viaţă (cu sau fără poezie) de om. Este, oare, scriitorul sortit să aibă privilegiul unei „morţi efemere”, Cuvântul urmând să clădească, an după an, eternitatea Cărţii? Sau, poate, mai amară decât moartea este uitarea? Sunt întrebări-meditaţii ce bântuie cele 365+1 de zile ale fiecărui om ce-şi are drept destin peniţa. Fiind este drumul spre Nefiinţă, cu speranţa învierii prin cuvântul din carte.

Dincolo de cuvinte... moartea... iar, după cum spune Valeriu Butulescu, „În fiecare an trecem nepăsători prin ziua morţii noastre”...