Cronică nouă! De citit în numărul pe octombrie al Suplimentului "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj sau mai jos:
Andrea Hedeș
”Je crois entendre encore/ Caché sous les palmiers/ Sa voix tendre et sonore/ Comme un chant de ramiers.” ... vocea inocenței lirice, cristalinul izvor – acel ”source” al poeziei primăvăratice căutat acum cu privirea care a mușcat din fructul cunoașterii binelui și răului și toamnei învăluite în aurul care înnobilează și îngreunează, strălucitor și rece... pare să fie suspinul ”Costumului negru”, cel mai recent volum de poeme al poetului Adrian Popescu, publicat la Editura Cartea Românească, București, 2013.
Într-un timp al exuberanței stridente, Adrian Popescu alege să rămână fidel crezului său. Alege să facă încă o dată saltul în abis, solitar și tenace, încrezător și smerit, virtuoz și uimit, cu durere și bucurie, saltul în abisul propriei conștiințe dar și în focurile propriei inimi, pentru a smulge și a aduce la suprafața hârtiei perle poem, diafane fructe ale altor lumi, căci saltul nu este un salt în gol, este o plonjare în lumea ideilor, în lumea frumosului absolut. Această plonjare, acest du-te-vino între lumi, act sacrificial și restaurator deopotrivă, este o migrație necesară. E modalitatea prin care orice impuritate, orice corp străin, orice parazit care ajunge sub ”mantaua” poetului poate fi înfășurat în straturile de sidef ale luminii întrezărite dincolo, prin fiece poem, ca printr-o ușă întredeschisă, poemele fiind solitudine și iubire, speranță și damnare, triumf și asceză, de o sfericitate-rod al dureroasei elaborări, poemele sale sunt rotunde, totuși, niciodată la fel. Poetul este un pescar iar pescuirea sa este minunată, el revarsă mărgăritare în nisipul cotidian. O revărsare suavă și discretă, de o sfioasă iridescență în vacarmul baroc al zilei. Un dar delicat care singularizând vulnerabilizează: ”Cin” te-a pus să scrii poezii,/ Să crezi că poți trece nevătămat/ Peste golul noroios, imund,/ Al unui șanț proaspăt săpat,/ Care desparte două lumi?/ Credeai că poți păși pe un podeț de aburi,/ Construit anume pentru tine?/ Că vor veni îngerii să-ți ajute/ Să nu-ți lovești piciorul de pietre?/ Prințul minciunii te-a mințit rău,/ Naivule, poetule...”
Dar pescuitorul de perle îmbracă armura lucrată din ”firul vrăjit”, așa cum aruncă delicate deslușiri tapiseria reprezentată pe copertă, e vorba de ”costumul negru”:”5. În lumea asta destul de tristă,/ costumul meu negru mai rezistă,/ cu el mă vor îngropa, sper,/ ca pe un cruciat în armura de fier,/ are întărituri de păr de cal,/ tiparul e al unui meșter rural,/ e un costum de duminecă,/ uneori trag fire din mânecă,/ și mă mir, de mai multe ori,/ de arta vechilor croitori,/ care mi-au lăsat să mă prind/ de un nevăzut fir,/ o coardă de alpinist,/ cu care mă cațăr/ la eternul Ghețar,/ al muntelui după care tânjesc.” Poezia este artă asumată, ea cere îmbrăcarea costumului de duminică, ca pe o armură, iar folosirea acestui termen arată locul poetului: în rândul celor nobili, ca termen militar sugerând și ideea poetului cavaler care duce propria luptă, de căutare și de creștere interioară, dar simbolizând și curajul și rezistența în exercitarea fără compromisuri a profesiunii de credință, poezia devenind apostolat și salvare, cuvintele ei-rostogolire de perle, aducând acum și aici scântei de lumină din lumile posibile și binecuvântând poetul cu nemurire cât întră într-o carte.
Înveșmântat în costumul negru traseul poetul este un pelerinaj între abis și”suprafață, părere și fum” dar și între zgomot și tăcere. Primul cuvânt care deschide volumul, ”Strada” opune, la nivel semantic, zumzetul spațiul public, al agorei, cuvântului care încheie haina măiestrit croită a volumului, prin poemul ”Meșterii italieni”: ”(...) maestrul mozaicarilor,/ îmi face cu degetul la buze gestul/ binecunoscut, să tac.” Poemul de început, Strada, promite naivitatea primului pas, exuberanța oricărui început, ”Era parcă dimineața lumii,/ iar deasupra noastră/ se scuturau toate crengile/ cireșilor din Europa de Est,/ petalele străvezii erau doldora/ de zumzetul anotimpului.// Nu ne grăbeam, strada mirosea a primăvară fără sfârșit (...)” iar apoi, brusc, implacabil evenimentul expulzării din paradis, povara alegerii între cârtiță și heruvim, tânguirea și rugăciunea, urmate de înălțarea în/prin credință, înălțare prin credință ce își are corespondentul în siguranța revelației, certitudinea resurecției din poemul de încheiere:”Pe protopărinții noștri,/ Isus îi trage de-ncheietura mâinilor,/ să iasă odată la aer limpede.”
Volumul ”Costumul negru” este străbătut de ”ceva mai greu ca seva”, ce curge cu lentori elegiace printre cristale și morminte etrusce, vise și legănări de mocăniță de pe Vaser, pierderi și deportări, amintiri cu părinți și poeți. Privirea, chiar îmbrăcând în metaforă, își păstrează sobrietatea, vocea versată rămâne întotdeauna gravă. Această nu impusă ci profund trăită rigoare nu sparge visul, nu zgârie sideful perlei. E luciditatea care hrănește speranța, care pune ”ulei în candele, la răspântii” iar poemele sunt ” piedestal sau cupă, unde se adună taina”.
Într-un timp al exuberanței stridente, Adrian Popescu alege să rămână fidel crezului său. Alege să facă încă o dată saltul în abis, solitar și tenace, încrezător și smerit, virtuoz și uimit, cu durere și bucurie, saltul în abisul propriei conștiințe dar și în focurile propriei inimi, pentru a smulge și a aduce la suprafața hârtiei perle poem, diafane fructe ale altor lumi, căci saltul nu este un salt în gol, este o plonjare în lumea ideilor, în lumea frumosului absolut. Această plonjare, acest du-te-vino între lumi, act sacrificial și restaurator deopotrivă, este o migrație necesară. E modalitatea prin care orice impuritate, orice corp străin, orice parazit care ajunge sub ”mantaua” poetului poate fi înfășurat în straturile de sidef ale luminii întrezărite dincolo, prin fiece poem, ca printr-o ușă întredeschisă, poemele fiind solitudine și iubire, speranță și damnare, triumf și asceză, de o sfericitate-rod al dureroasei elaborări, poemele sale sunt rotunde, totuși, niciodată la fel. Poetul este un pescar iar pescuirea sa este minunată, el revarsă mărgăritare în nisipul cotidian. O revărsare suavă și discretă, de o sfioasă iridescență în vacarmul baroc al zilei. Un dar delicat care singularizând vulnerabilizează: ”Cin” te-a pus să scrii poezii,/ Să crezi că poți trece nevătămat/ Peste golul noroios, imund,/ Al unui șanț proaspăt săpat,/ Care desparte două lumi?/ Credeai că poți păși pe un podeț de aburi,/ Construit anume pentru tine?/ Că vor veni îngerii să-ți ajute/ Să nu-ți lovești piciorul de pietre?/ Prințul minciunii te-a mințit rău,/ Naivule, poetule...”
Dar pescuitorul de perle îmbracă armura lucrată din ”firul vrăjit”, așa cum aruncă delicate deslușiri tapiseria reprezentată pe copertă, e vorba de ”costumul negru”:”5. În lumea asta destul de tristă,/ costumul meu negru mai rezistă,/ cu el mă vor îngropa, sper,/ ca pe un cruciat în armura de fier,/ are întărituri de păr de cal,/ tiparul e al unui meșter rural,/ e un costum de duminecă,/ uneori trag fire din mânecă,/ și mă mir, de mai multe ori,/ de arta vechilor croitori,/ care mi-au lăsat să mă prind/ de un nevăzut fir,/ o coardă de alpinist,/ cu care mă cațăr/ la eternul Ghețar,/ al muntelui după care tânjesc.” Poezia este artă asumată, ea cere îmbrăcarea costumului de duminică, ca pe o armură, iar folosirea acestui termen arată locul poetului: în rândul celor nobili, ca termen militar sugerând și ideea poetului cavaler care duce propria luptă, de căutare și de creștere interioară, dar simbolizând și curajul și rezistența în exercitarea fără compromisuri a profesiunii de credință, poezia devenind apostolat și salvare, cuvintele ei-rostogolire de perle, aducând acum și aici scântei de lumină din lumile posibile și binecuvântând poetul cu nemurire cât întră într-o carte.
Înveșmântat în costumul negru traseul poetul este un pelerinaj între abis și”suprafață, părere și fum” dar și între zgomot și tăcere. Primul cuvânt care deschide volumul, ”Strada” opune, la nivel semantic, zumzetul spațiul public, al agorei, cuvântului care încheie haina măiestrit croită a volumului, prin poemul ”Meșterii italieni”: ”(...) maestrul mozaicarilor,/ îmi face cu degetul la buze gestul/ binecunoscut, să tac.” Poemul de început, Strada, promite naivitatea primului pas, exuberanța oricărui început, ”Era parcă dimineața lumii,/ iar deasupra noastră/ se scuturau toate crengile/ cireșilor din Europa de Est,/ petalele străvezii erau doldora/ de zumzetul anotimpului.// Nu ne grăbeam, strada mirosea a primăvară fără sfârșit (...)” iar apoi, brusc, implacabil evenimentul expulzării din paradis, povara alegerii între cârtiță și heruvim, tânguirea și rugăciunea, urmate de înălțarea în/prin credință, înălțare prin credință ce își are corespondentul în siguranța revelației, certitudinea resurecției din poemul de încheiere:”Pe protopărinții noștri,/ Isus îi trage de-ncheietura mâinilor,/ să iasă odată la aer limpede.”
Volumul ”Costumul negru” este străbătut de ”ceva mai greu ca seva”, ce curge cu lentori elegiace printre cristale și morminte etrusce, vise și legănări de mocăniță de pe Vaser, pierderi și deportări, amintiri cu părinți și poeți. Privirea, chiar îmbrăcând în metaforă, își păstrează sobrietatea, vocea versată rămâne întotdeauna gravă. Această nu impusă ci profund trăită rigoare nu sparge visul, nu zgârie sideful perlei. E luciditatea care hrănește speranța, care pune ”ulei în candele, la răspântii” iar poemele sunt ” piedestal sau cupă, unde se adună taina”.
Comentarii
Trimiteți un comentariu