Cronică nouă! De citit în numărul pe hârtie al Revistei Luceafărul de Dimineață nr 9 sau mai jos:
O sută douăzeci de poeme
”Poezia este deschiderea și închiderea unei
uși, lăsându-i pe cei care privesc prin deschizătură să ghicească ce s-a vazut
în frântura aceea de clipă...” Dintre
nenumăratele definiri ale poeziei, cea a lui Carl Sandburg pare să fie cea mai
apropiată de crezul poetei Eliza Macadam, care, prin realizarea antologiei
despre care vom vorbi, se definește, o dată mai mult, ca ființând și rostuindu-se
în diafanul tărâm al poeziei, prin acest joc al închiderii și deschiderii unei
uși asupra altor lumi, lumi de poezie, cât să invite cititorul la joc, la marele
joc al explorării frumosului etern, al recompuneri prin actul magic al lecturii
a lumilor abia zărite. Prin antologia apărută la Editura Eikon, Cluj-Napoca,
2014, antologie în care selecția autorilor, textelor, prezentarea și
traducerea au fost realizate de către poetă, se realizează chiar acea ”deschidere și închidere a unei uși”
spre frânturi de clipă ale unor lumi electrizante și sensibile, vibrante și
delicate, ieșiri din cotidian în universuri care și-au găsit armonia sau care
se află în căutarea avidă a stării de grație, a echilibrului. Iar prima fărâmă
din alte lumi lăsată ”să scape” spre
cititor este ”Mâna scrie sunetul”,
titlul antologiei, titlu dat de un poem al lui Marco Conti, un titlu care
revelează și sigilează, în același timp, această îmbinare dintre lumi care este
poezia. Iar antologia realizată de Eliza Macadam cuprinde, așa cum punctează
poeta, într-un tandru joc de cuvinte”
elecțiuni afective de poezie italiană
contemporană”, o nouă deschidere
înspre universul sensibil al poeziei ca stare de grație recuperată, a poeziei
ca bucurie, așa cum reiese din cuvântul
prin care autoarea deschide antologia, cuvânt care este și confesiune, și ars
poetica, și pledoarie și angajament și diagnostic și din care se cuvine să
oferim un citat amplu: ” Această carte s-a născut dintr-o puternică
nevoie interioară de a le aduce puțină bucurie, deopotrivă, celor care citesc
și celor care scriu. Se spune continuu că publicul de poezie s-a
restrânsnumeric, că în vremurile pe care le trăim tot mai puțini oameni se
apropie de poezie, chiar dacă producția lirică, la noi și aiurea, nu dă semne
că ar trăi vreun impas. Alarma care se dorește a fi creată este legată, mai
degrabă, de un element pe care foarte puțini se încumetă să-l numească – poezia
nu face încasări, nu vinde. Dar poezia nu a vândut niciodată. Așadar, problema
nu există, cel puțin nu în forma asta. Nimeni, în schimb, nu vorbește despre ce
poezie se citește. Citim acea poezie care seamănă cu noi. Ca orice formă de
artă, cea a cuvântului a străbătut calea timpului fără să înregistreze sincope
substanțiale în drumul către receptor. Dintr-un motiv simplu de priceput:
creatorul este în egală măsură receptor, și nu unul oarecare. Este cel dintâi
care resimte schimbarea din mediul social și cultural, schimbare condiționată,
firește, de auspiciile fiecărei epoci. Poetul este un aparat de măsură a acestor
auspicii. În el vibrează timpul lui acum
atât cât să-l facă să mute în cuvânt ceea ce ne ține agățați de aici.
Poetul ne ajută să trăim în lume și în afara ei. În universul mic și în
universul mare. Chiar dacă el spune, mai mult decât nimeni altul, cel mai des,
eu, eu, eu.” Și iată cuvântul revelat
în douăsprezece trepte, prin chiaroscuro,
jocul de lumini și umbre a douăsprezece poeți italieni, fiecare prezent cu câte
zece poeme: Laura Accerboni, Cristina Alziati, Amedeo Anelli, Corrado Benigni,
Marco Conti, Milo De Angelis, Elio Grasso, Mia Lecomte, Alessandro Moscè, Alessandra Pellizzari, Francesca Serragnoli,
Carlo Alberto Sitta. O sută douăzeci de poeme, tot atâtea porți întredeschise
spre o altă literatură, cea italiană, adusă mai aproape cititorului român prin
selecția și traducerea pline de sensibilitate ale Elizei Macadam, rodul unui an
de zile de trudă, an în care, poeta mărturisește: ” Am stat în compania poeziei
lor vreme de un an de zile. Am învățat la școala singurătății lor și am străbătut
cu cărțile lor un fragment de timp. Nu am îndrăzneala să fac vreun fel de
considerație legată de valoarea scrisului lor. Eu i-am ales cu aceeași
inspirație cu care mi-am ales, de-a lungul vieții, lecturile. Alegem ceea ce
seamănă cu noi. Acel noi care nu înseamnă neapărat cine suntem, ci și cine am
fost sau cine am vrea să fim. Când ai privilegiul de a te plimba în două sau
trei limbi, ai și datoria de a înlesni schimbul de valori între acele limbi,
măcar în domeniile care-ți sunt familiare. ”
Antologia realizată de Eliza
Macadam este rezultatul unui efort plin de sensibilitate, generozitate și
credință în poezie, este un semn de speranță, aproape temerar, în echilibru,
armonie, inefabil și mister ca mijloace de (supra)viețuire într-o lume
dezvrăjită. Eliza Macadam este poeta care aduce daruri de poezie, iar atâta
timp cât mâna scrie sunetul poezia
îmblânzește lumea: ”Mâna scrie sunetul/
a ceea ce o poartă, dorință/ sau risipă verde./ Vreascurile/ se aruncă în zid/ pentru puținul din urmă care se vede/
în formă de aer:/ scene/ de mătăsuri celeste, nume aproape calde,/
margini pe unde roata trece din nou/
continuu/ Continui să mă legăn, așezat/ întorc fața către o stea de ramuri,/ mâinile mele își/ scot degetele/ ca pe un flagel noduros.” (Marco Conti)
Andrea Hedeș
Comentarii
Trimiteți un comentariu