Cronică nouă! De citit în numărul 3/2014 al Revistei Mișcarea Literară sau mai jos:
Cuibul privighetorii
Scrierea sumeriană folosea
drept ,,semne…, combinaţii de
pene imprimate în plăci de argilă proaspătă (...). De obicei se folosea o
ramură de trestie şlefuită la un capăt iar celălalt se ţinea în pumn. Lujerul
de trestie astfel pregătit lăsa în lut o urmă în formă de pană sau de cui, de
unde denumirea de scriere cuneiformă (în lat. cuneus, i = cui, pană de despicat lemne, unghi ascuţit).
După scriere, tăbliţa se
ardea în cuptor asigurând textului o rezistenţă deosebită. Scrierea cuneiformă
a cunoscut o largă răspândire în Orient şi s-a menţinut un timp destul de mare
(3500 î.Hr. - 100 î.Hr.) comparativ cu soarta altor scrieri.”* Meditând asupra rândurilor
acestea putem observa că întreg ”ritualul” la care scribul sumerian era nevoit
să recurgă pentru a-și realiza meseria este necesar a fi, în zilele noastre,
realizat la nivel mult mai subtil, mai înalt, de către scriitor pentru a-și
împlini menirea. Lujerul de trestie pregătit pentru truda scrierii devine
simbol pentru pregătirea interioară, pentru ”nevoia de perfecționare a mijloacelor
creatorului de artã”**, pentru o formă de inițiere, de alchimie interioară; urma
lăsată în lutul, simbol pentru emoția
cititorului, în formă de pană sau de cui, înalță, transcede inefabile tărâmuri
sau despică orizonturi, separând lumini de umbre; și mai e arderea în cuptor, în cuptorul propriei conștiințe, acest din urmă
gest asigurând rezistența cuvântului
scris în fața vânturilor, valurilor... Această
călătorie în labirintul gesturilor interioare, culminând cu revelarea textului ca dar oferit de scriitor
scriitorului și cititorului deopotrivă, poate sta drept și pirvi dincolo de
limitele a ceea ce numim...timp. Acest
drum al mătăsii e cartografiat în
volumul ”Petru Poantă. Memoriale”
alcătuit de Irina Petraș, publicat la Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2014, ”un exercițiu memorativ” ordonat în două
părți distincte: scriitorul despre sine – autobiografie și interviuri, scriitorii
despre Petru Poantă – texte de despărțire și comentarii la cărțile sale și
anexa – ”o sumă de imagini”.
Volumul ”Petru Poantă. Memoriale” pare un dans al
imaginilor pe suprafața delicată a aminitirii, un vals al norilor ce sfârșesc
prin a contura o imagine, un chip, mereu același dar parcă niciodată la fel, ca
în magica, fascinanta și străvechea artă ebru,
arta norilor sau arta picturii pe apă. În perimetrul restrâns al unei cărți, pe
apele mișcătoare, mătăsoase ale amintirilor, se lasă să cadă lacrimi de
culoare. Iar pentru ca acestea să nu se înece e necesară mixarea lor cu o
doză de fiere, picătura de amar făcând posibilă rostogolirea culorilor pe apă,
dansul lor sinuos, integritatea fiecărei picături intens colorate, viața ei
plutitoare pe epiderma suportului lichid, cioburi de memorie, frânturi de
viață, clipe intense, lumi care au încetat să existe dar pe care cuvântul
scris, cuvântul citit le cheamă la un nou rost, cum remarcăm din doar două
ample citate (nerefuzându-i cititorului ”privilegiul încântării” ***cu
acest ”aliment rafinat”*** care este
volumul): ”
Iată, reluată aici, ca un memento,
meditaţia pădureanului Petru Poantă asupra cărării. (I.P.) Cărarea refuză
anonimatul. Poţi fi singur, însă nu anonim. Aici, dacă te întâlneşti cu
cineva, trebuie să intri pentru un moment în starea dialogală. Strada nu are
această intimitate. Cărarea poate duce în metafizic; ea nu se termină
niciodată. Strada e limitată prin însuşi faptul că are un nume sau un număr; ea
orientează, este un reper sau un refugiu al omului în mulţime. Baudelaire are
revelaţia teribilei ei singurătăţi. Ea permite aventura galantă chiar. Cărarea
te expune, dacă nu semenilor, în orice caz, infinitului. Cine n-a cunoscut fascinaţia ei nu poate înţelege deruta străzii”; ” Am învăţat să muncesc ca un profesionist de la vârsta de 12 ani. Când a
murit tata, intram în adolescenţă aproape maturizat, şi până am terminat
facultatea, în toate vacanţele de vară am lucrat în agricultură ca un ţăran de
rând. Nu mă relaxam în acest interval. Eram acolo, adaptat, transpus integral
în acea rusticitate compactă şi laborioasă, deloc idilică. Atunci mi-am dat
seama că ţăranul comun nu are sentimentul naturii şi că acest sentiment nu este
unul natural. Nu am privit conştient
natura decât după o bună educaţie estetică, iar peisajele pe care
privirea/sensibilitatea mea le admira erau în esenţă „recunoaşteri” ale
imaginarului cultural.
Îmi
amintesc că, în hotarul satului meu, pe versantul unui deal, creşteau o mulţime
de tufe de liliac, dar n-am auzit nici un localnic mirându-se măcar de acea
misterioasă erupţie florală. Eu am avut revelaţia acelei imagini exuberante, a
floralului estetic, abia după ce l-am citit pe Proust. Sensibilitatea profundă
a naturii se dobândeşte doar printr-o consistentă experienţă estetică. Dar să
revin: întoarcerile mele periodice la „izvoare” nu erau afectate de nostalgie
la început. Până să ajung la reveria „copilăriei paradisiace” trebuia să fac
cunoştinţă cu mitologia acestui topos livresc. Satul nu mi se arăta ca un
univers de semne şi simboluri enigmatice. Natura, neintermediată estetic, nu
mi-o „amintesc” decât ca pe un conglomerat de senzaţii. Miraculos rămâne
faptul că poţi retrăi plenitudinea acestor senzaţii într-un orizont cultural.
Probabil că orice persoană cultivată, născută la ţară, are o „Coastă a Boacii”,
precum Emil Cioran, are o geografie intimă căreia marile reverii livreşti îi
revelează o transparenţă destinală. Indiferenţa estetică a ţăranului faţă de
natură nu exclude sentimentul organic, „iraţional” al apartenenţei la spaţiul
său originar, cu precizarea că un asemenea sentiment nu îi apare obligatoriu
drept „substanţă” etnică, nu se dezvoltă nemijlocit într-un orgoliu al autohtoniei. ”
.
Aceste boabe de culoare, dirijate pe luciul memoriei cu
ajutorul unui lujer de trestie vor
dansa, un spectacol plutitor de balet, așezându-se în cercurile amintirilor,
rotunde, pline de întrebări, de răspunsuri și de sens, peste care se poate
așeza, ca în amintita tehnică, foaia albă pe care se imprimă întreagă această
fascinată plutire, acest efort al culorii și al mâinii și al amintirii de a
vorbi printr-un tablou plin de metafore: cuibul
privighetorii****...
Omul fără patrie
este ca privighetoarea fără grădină, spune un proverb persan. Ori, așa cum
mărturisea poetul, limba română e patria. Patria lucrătorilor în cuvânt. Petru
Poantă are și grădină și cuib. Iar cuibul nu este gol, căci în el răsună
cântecul. Ori cântecul este existență.*****
** Andrei Moldovan, Poeți fără poezie, Editorial din Răsunetul Cultural, An. II; Nr.9 (18), septembrie 2014,
http://www.scribd.com/doc/238938752/R%C4%83sunetul-Cultural-Septembrie-2014
*** Petru Poantă
**** Stil de EBRU: “BULBUL YUVASI” – EBRU
Cuibul Privighetorii
*****
Cântarea este existență – Rilke
Andrea Hedeș
Comentarii
Trimiteți un comentariu