Cronică nouă! De citit în Suplimentul "Răsunetul Cultural", realizat de Societatea Scriitorilor din Bistriţa-Năsăud şi USR Cluj sau mai jos:
O nuntire de fluturi
Mie, 03/11/2015 - 15:39
Andrea Hedeș
Trepte, volumul apărut la Editurile Eikon&Scriptor, Cluj-Napoca, 2014, în fapt, o antologie: Grafii, Esențe, Umbre, relevă un autor binecunoscut într-o ipostază mai puțin cunoscută. Criticul şi istoricul literar, eseist, profesor la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai", Cluj-Napoca, Mircea Muthu este autorul acestei antologii de poeme. O antologie care coagulează o autobiografie lirică punctată din decadă în decadă (Esențe, 1994; Grafii, 2014; Umbre, 2014).
Un volum ”Pentru Mariana, alunecând în uitare” și având drept Motto: ”Trecutul meu e tot ceea ce n-am reușit să fiu” și ”Un asfințit de soare este un fenomen intelectual” (Fernado Pessoa). Dedicația și cele două motto-uri fixează cadrul, de o sfâșietoare melancolie, în care cuvintele, cu luciditate tandră mânuite, devin nuntire de fluturi: ”Spune-mi, Elena, pentru ce/ mai văd ținuturi ondulând/ în cerbii stânjeniți de coarne?/ Fără cuvinte, doar cu ochii/ să-nduplec orele hilare/ să stea cuminți între pământuri,/ să fie-o inimă de piatră,/ în omul blând și totuși sferic/ și-apoi, și cerbii pot veni/ amestecând lumini și umbre/ vărsați de cupa de-ntuneric.”
Istoria și fatalitatea, cuvintele și talazurile, pădurea lovită de toamnă și secure, maestrul îndepărtându-se în tablou, Bizanțul și Sudul, presimțirea sumbră și ”zeii cei săraci și lacomi”, toate sunt semne, (pre)texte, metafore, meditații asupra veterotestamentarului vanitas vanitatum. Poemele de o eleganță sobră, în curgere lină, cantabilă, sunt rutilate de o tragică melanholie. Sentimentul neantului, al zădărniciei, al absurdului, al implacabilului este ecoul rostogolindu-se din poem în poem, reverberând în poezia lui Mircea Muthu acea melanholia care doar la Unicornul Cantemirian și la Princepele lui Eugen Barbu mai poate fi întâlnită: ”În pânze galbene pădurea/ se scurge liniștit spre moarte,/ limbă vânătă securea/ macină lucid un trunchi/ când, cu degete crăpate,/ strivesc ecoul, pe genunchi./ Și calcă rar pe timpul obosit/ alunecând pe cojile de soare/ alăturea de noi, spre fund de mit/ și marea-și linge, tot nepăsătoare,/ pe țărmul mut, tăceri de ametist;/ ultimul om surâde svelt/ și parcă trist. (Sfârșit etern)”. Ilustrațiile realizate de Călin Stegerean sunt pictograme ce marchează răspântii în această lume ce curge spre moarte: ”Miroase putred a licehni și sare/ corăbiile se leagănă, nătânge,/ peste tăcerea lucie – ochiul scurs,/ stingher, un lopătar zbură prin sânge// cu zorii vineți zugrumați în cioc.// Încă visează țărmul stele oarbe,/ lucește mort un pește-n barcă,/ adâncul liniștit mă soarbe,/ respiră lung ultima Parcă// săltând verzui, cu valurile-n joc. (Marină)”
E o tânguire și o temeritate a asumării unui destin sacrificial în aceste melodioase poeme ce amintesc de fado, de fatum și de doină, într-o interpretare plină de distincție și rafinament, în care totul, în ciuda aparenței de viață, este încremenită așteptare, suspendare, presimțire a surpării:”Ascultă, cărțile tac asurzitor/ precum frânturi din sarcofagele romane/ în trupul bisericii din deal;/ în noaptea asta, despicată de-un surâs,/ ești încă ramură de măr înflorit/ ți în pura mea identitate/ a nu mai e, de mult, egal cu a;/ doar inima – crestată ca un sâmbure de piersic - / mai fură timpul din memoria zeilor/ și îl atârnă de ramuri, de ziduri și case – oglindă/ în care nu te mai recunoști,/ nu te mai recunoști,/ spălat de vântul de la miazănoapte. (vară indiană)”.
Poemele lui Mircea Muthu poartă amprenta preocupărilor sale de-o viață, dar ele se află în această sferă din pură afinitate electivă, sunt mediul în care preocupările intelectuale au putut prinde forma lor cea mai firească, e vorba de o metamorfoză în urma căreia studiul și truda unei întregi vieți își deschide larg aripile pentru a pluti sub un cer sudic, al poeziei pentru totdeauna melancolice. Și nu este vorba aici ”decât” de aripi de fluture, căci în poezia lui Mircea Muthu totul este transformare și totul este efemer. O metaforă revelatoare este, pentru lirica sa, un ecou din pomenitul deja ”Princepe” al lui Eugen Barbu, o lumină ce pune în lumină esența, sâmburele poeziei lui Mircea Muthu: ”O nuntire de fluturi, parcă neliniștiți, duși de o secretă mișcare ( ... )umbri lumina lunii. Întâi veniră cei cu aripi ca pucioasa, galbeni șu ușori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi-amiral, fluturi-lămâiță, albiliță, fluturii cerului și fluturii de sidef, vestind zorii ce nu se mai arătau. Păreau frumoși, mulți cum erau și plutind ușor deasupra caselor, apoi învăluiră pomii și coroanele lor odată se prăbușiră într-o de vorare lacomă și rămaseră pustii și iar înfloriră în strălucirea lor mirată când norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile stacojii erau străvezii, ai fi putut vedea înțepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumusețe totul se duse, la fel de încet, cu aceeași tainică mișcare, cum ai muta vag lumina.”
Un volum ”Pentru Mariana, alunecând în uitare” și având drept Motto: ”Trecutul meu e tot ceea ce n-am reușit să fiu” și ”Un asfințit de soare este un fenomen intelectual” (Fernado Pessoa). Dedicația și cele două motto-uri fixează cadrul, de o sfâșietoare melancolie, în care cuvintele, cu luciditate tandră mânuite, devin nuntire de fluturi: ”Spune-mi, Elena, pentru ce/ mai văd ținuturi ondulând/ în cerbii stânjeniți de coarne?/ Fără cuvinte, doar cu ochii/ să-nduplec orele hilare/ să stea cuminți între pământuri,/ să fie-o inimă de piatră,/ în omul blând și totuși sferic/ și-apoi, și cerbii pot veni/ amestecând lumini și umbre/ vărsați de cupa de-ntuneric.”
Istoria și fatalitatea, cuvintele și talazurile, pădurea lovită de toamnă și secure, maestrul îndepărtându-se în tablou, Bizanțul și Sudul, presimțirea sumbră și ”zeii cei săraci și lacomi”, toate sunt semne, (pre)texte, metafore, meditații asupra veterotestamentarului vanitas vanitatum. Poemele de o eleganță sobră, în curgere lină, cantabilă, sunt rutilate de o tragică melanholie. Sentimentul neantului, al zădărniciei, al absurdului, al implacabilului este ecoul rostogolindu-se din poem în poem, reverberând în poezia lui Mircea Muthu acea melanholia care doar la Unicornul Cantemirian și la Princepele lui Eugen Barbu mai poate fi întâlnită: ”În pânze galbene pădurea/ se scurge liniștit spre moarte,/ limbă vânătă securea/ macină lucid un trunchi/ când, cu degete crăpate,/ strivesc ecoul, pe genunchi./ Și calcă rar pe timpul obosit/ alunecând pe cojile de soare/ alăturea de noi, spre fund de mit/ și marea-și linge, tot nepăsătoare,/ pe țărmul mut, tăceri de ametist;/ ultimul om surâde svelt/ și parcă trist. (Sfârșit etern)”. Ilustrațiile realizate de Călin Stegerean sunt pictograme ce marchează răspântii în această lume ce curge spre moarte: ”Miroase putred a licehni și sare/ corăbiile se leagănă, nătânge,/ peste tăcerea lucie – ochiul scurs,/ stingher, un lopătar zbură prin sânge// cu zorii vineți zugrumați în cioc.// Încă visează țărmul stele oarbe,/ lucește mort un pește-n barcă,/ adâncul liniștit mă soarbe,/ respiră lung ultima Parcă// săltând verzui, cu valurile-n joc. (Marină)”
E o tânguire și o temeritate a asumării unui destin sacrificial în aceste melodioase poeme ce amintesc de fado, de fatum și de doină, într-o interpretare plină de distincție și rafinament, în care totul, în ciuda aparenței de viață, este încremenită așteptare, suspendare, presimțire a surpării:”Ascultă, cărțile tac asurzitor/ precum frânturi din sarcofagele romane/ în trupul bisericii din deal;/ în noaptea asta, despicată de-un surâs,/ ești încă ramură de măr înflorit/ ți în pura mea identitate/ a nu mai e, de mult, egal cu a;/ doar inima – crestată ca un sâmbure de piersic - / mai fură timpul din memoria zeilor/ și îl atârnă de ramuri, de ziduri și case – oglindă/ în care nu te mai recunoști,/ nu te mai recunoști,/ spălat de vântul de la miazănoapte. (vară indiană)”.
Poemele lui Mircea Muthu poartă amprenta preocupărilor sale de-o viață, dar ele se află în această sferă din pură afinitate electivă, sunt mediul în care preocupările intelectuale au putut prinde forma lor cea mai firească, e vorba de o metamorfoză în urma căreia studiul și truda unei întregi vieți își deschide larg aripile pentru a pluti sub un cer sudic, al poeziei pentru totdeauna melancolice. Și nu este vorba aici ”decât” de aripi de fluture, căci în poezia lui Mircea Muthu totul este transformare și totul este efemer. O metaforă revelatoare este, pentru lirica sa, un ecou din pomenitul deja ”Princepe” al lui Eugen Barbu, o lumină ce pune în lumină esența, sâmburele poeziei lui Mircea Muthu: ”O nuntire de fluturi, parcă neliniștiți, duși de o secretă mișcare ( ... )umbri lumina lunii. Întâi veniră cei cu aripi ca pucioasa, galbeni șu ușori, iradiind în noapte, tăind aerul în miliarde de felii, erau fluturi-amiral, fluturi-lămâiță, albiliță, fluturii cerului și fluturii de sidef, vestind zorii ce nu se mai arătau. Păreau frumoși, mulți cum erau și plutind ușor deasupra caselor, apoi învăluiră pomii și coroanele lor odată se prăbușiră într-o de vorare lacomă și rămaseră pustii și iar înfloriră în strălucirea lor mirată când norul cel galben se ridică deasupra palatului. Aripile stacojii erau străvezii, ai fi putut vedea înțepătura albastră a stelelor prin ele, dar în această frumusețe totul se duse, la fel de încet, cu aceeași tainică mișcare, cum ai muta vag lumina.”
Comentarii
Trimiteți un comentariu