Distinsul poet, prozator și eseist Horia Bădescu mi-a făcut deosebita onoare și superba surpriză a unei întâmpinări a volumului meu de poeme, Aritmii, în Revista Cultura din 28 mai, nr.518.
Vă invit să citiți Aici sau mai jos:
Vă invit să citiți Aici sau mai jos:
Cântece de încântat moartea
UN ARTICOL DE HORIA BĂDESCU
Andreea Hedeş, Aritmii, Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2015
Nu bănuiam că înzestrata comentatoare literară Andreea Hedeş este şi un înzestrat poet. Atât de înzestrat încât riscă să-l pună în umbră pe comentator. Cu atât mai bine pentru ea şi pentru poezia română! Nu-i cunosc cartea de debut pe care Horia Gârbea, prefaţatorul proaspetelor Aritmii (Editura Neuma, 2015), o plasează în zona unei sprinţare inocenţe.
Şi după lectura celei prezente nici nu simt nevoia să ies din orizontul poeziei grave, de o vibrantă expresie, care ne interpelează din paginile acestui volum pentru a ne aduce aminte că „moartea face parte din viaţă“, că ea ne stă dintotdeauna şi pentru totdeauna alături, celor prinşi în „cleştele cerpământului“ (puternică imagine!), celor aflaţi mereu între şi năzuind a fi întru, moartea „mama noastră/ mereu lângă noi/ răbdătoare/ iertătoare/ tăcută/ fără tihnă/ fără trădare“. Ea maica noastră „atât de frumoasă“, ea companioana noastră de viaţă, în care poţi deveni expert „dacă mori îndelung“, dacă înveţi lecţia lui Leopardi că „a figura moartea înseamnă a restitui omului, măcar pentru o clipă, viaţa pe care a pierdut-o“.
Fiindcă asta este tulburătoarea carte a Andreei Hedeş, o ars moriendi practicată cu dramatică stăpânire de sine, dar cu atât mai acută sfâşiere, un drum către transcendenţă, o învăţare a „lepădării“ de sine, o practică a fericirii de a fi nemuritor în moartea ta cea „de fiece zi“. Cu stăpânire de sine şi cu seninătate, cu iubire aproape, golind-o de orice terifianţă, eliberând-o de milenara imagine a teribilei doamne cu coasa, pentru a-i restitui frumuseţea stranie, boreala ei frumuseţe: „subţirime şi străvezime/ trupul ei/ dezgolit/ în atâta linişte/ în atâta frig/ dansul ei/ ea/ toată/ niciodată vulgară/ invincibilă/ cine vreodată/ a putut să-i reziste/ ei/ cea atât de frumoasă“.
E un ritual, un îndelung exerciţiu care se consumă „în munci şi zile“, prin „ploaia şi roua“ iubirii omeneşti şi purificatoarele lamentaţii ale iubirii celeste, pentru a ajunge la cântecele de încântat moartea.
Prin munci şi zile, aşadar, şi uneori prin nopţi în care „omul lui Dumnezeu“ trudeşte să cureţe lumea, copaci şi fântâni, miraje din care se ispiteşte răul, omul însetat (de miracol, de adevăr?) pe care poeta îl smulge „din cleştele cerpământului“ şi-l îl târâie după sine spre o altă zare, poate spre biserica de aer în care o bătrână aduce în spinare visele, poate spre inima ei, ipotetică grădină de vară în care s-ar aghesmui sfinţii, însă reală „grădină englezească înainte de ploaie/ când fiece boboc murmură/ cântarea cântărilor“. Prin „înserarea cu umblet de femeie grea“, în dansul tăcerilor de o viaţă, cântarea cântărilor intonată prin ploaia şi roua iubirii, cu adoraţie: „Iubitul meu este ca marea/ tăcerile sale se sparg în auz/ valuri ce muşcă ţărmul/ sunt săruturile gurii sale/ cum pentru scoică talazul/ aşa sunt dezmierdările sale/ ca marea freamătă iubitul meu“, cu sfâşiere: „ca o corabie lovită/ geme inima mea“, cu dăruire totală: „Aşa cum cade un cap obosit de pe umeri/ zâmbind valurilor ce-l poartă/ ia-mă de păr şi târăşte-mă în lumile tale/ înger de peşteră/ rotunde hăuri de tăcere / din priviri îndelung vom vorbi/ jilavă mâna ta/ va răsfira o şuviţă de sânge/ şi târziu buzele tale/ je ne sais pas trahir/ şi întunericul fecund…“
Însă, cum zice poeta, „Uneori toamna/ nu e de ajuns/ atunci Preamilostivul/ închide pleoapa/ şi ninge“. Şi prin această ninsoare care purifică şi ridică iubirea în orizontul celest, ea intonează o altfel de Cântare a Cântărilor, o lamentaţie/ laudă Mirelui Ceresc demnă de marea poezie mistică, de o Teresa de Avila, cu o forţă poetică exemplară, cu acea profunzime metaforică pe care se clădeşte poeticitatea lirismului mistic: „cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ în lumina ei/ eu/ eu/ nimic/ nu mai văd/ un vârtej mă dansează/ împinge în afară/ culoarea din sânge/ sângele din fusul de carne/ şi nevăzut/ nesimţit/ neştiut/ răstimpul“. O lamentaţie care vorbeşte deopotrivă despre suferinţă şi speranţă, o pendulare între neiertătoarea fierbere a sângelui care o face să cadă „în dragoste/ ca-ntr-un hău clocotind“ – şi-atunci „la ce bun/ atâta lumină/ aripi de înger/… rugile“ – şi serenitatea abandonului din zariştea „unde mestecenii ard/ flacără albă între flăcări albe“ acolo unde „se-ntâmplă/ venirea Ta“. Vieţuire între sfâşietoarea întrebare: „Şi dacă aş şti/ dacă într-adevăr aş şti/ ce Vrei de la mine/ ar fi mai uşor/ ar fi mai simplu/ ar durea mai puţin?“ şi ruga aproape christică: „ Îţi spun/ nu mă încerca/ încearcă-mă cu apă/ încearcă-mă cu foc/ cu dragoste/ nu mă încerca“. Zbucium neostoit până în clipa când se-ntâmplă venirea Lui, din care se-alcătuieşte acest tulburător poem: „braţele Tale/ ridicându-mă/ iubirea ta/ aprinde zăpada/ şi gheţurile pâlpâie/ eu/ topindu-mă în Tine/ din nou/ din nou acasă/ şi plâng/ şi mă iubeşti!, şi mă trimiţi din nou/ în lume/ şi dorul de Tine/ şi plâng/ unde e ziua/ când nimic/ nu ne va despărţi?“ Întrebare capitală pentru subtila trecere pe care poeta o face către acele cântece de încântat moartea, purtătoarea de chei ale marii treceri, pe „cea atât de frumoasă“. „Despre moarte numai de bine“, chiar dacă ne sfâşie spaima, chiar dacă nu i-am văzut silueta de ploaie şi ceaţă şi umbră, şi nu i-am „simţit pe buze mirosul reavăn“, chiar dacă pare simplu să treci dincolo. „Dar până acolo/ drumul/ dar până atunci frica“. Fiecare zi cu frica şi cu cântecul ei de îmblânzit pe cea neînduplecată, despre aceasta vorbeşte poezia Andreei Hedeş. „Ai dreptate să nu vrei să mori“, atâta vreme cât sufletul se-ncăpăţânează să nu se despartă de „cuibul lui de piele“, „ trupul cuminte/ permiţând în el/facerea/ morţii“. Nu e simplu să te baţi pentru „hălci de viaţă/ care te vor ucide“, să treci printre muritori „care încă mai mor/ şi cred că sunt vii/ ca un cântec sub fereastră/ când picură ploaia“, să te priveşti în oglinda morţii şi să vezi cum eşti cu adevărat. Căci moartea face parte din viaţă, e aici chiar dacă pare că „nimic nu moare“. E aici, prezentă în nevăzutul ei şi nevăzută în prezenţa-i perpetuă, soră geamănă vieţii. S-o cânţi şi să-o încânţi, ştiind bine că un asemenea exorcism nu e posibil pentru ea, ci doar pentru acela care ştie că orice drum duce spre moarte. E soluţia pe care ne-o propune Andreea Hedeş într-un discurs de o maturitate, sobrietate şi forţă lirică exemplare.
Să ne bucurăm de sosirea printre noi a unui poet adevărat, profund, stăpân pe mijloacele sale expresive.
Fiindcă asta este tulburătoarea carte a Andreei Hedeş, o ars moriendi practicată cu dramatică stăpânire de sine, dar cu atât mai acută sfâşiere, un drum către transcendenţă, o învăţare a „lepădării“ de sine, o practică a fericirii de a fi nemuritor în moartea ta cea „de fiece zi“. Cu stăpânire de sine şi cu seninătate, cu iubire aproape, golind-o de orice terifianţă, eliberând-o de milenara imagine a teribilei doamne cu coasa, pentru a-i restitui frumuseţea stranie, boreala ei frumuseţe: „subţirime şi străvezime/ trupul ei/ dezgolit/ în atâta linişte/ în atâta frig/ dansul ei/ ea/ toată/ niciodată vulgară/ invincibilă/ cine vreodată/ a putut să-i reziste/ ei/ cea atât de frumoasă“.
E un ritual, un îndelung exerciţiu care se consumă „în munci şi zile“, prin „ploaia şi roua“ iubirii omeneşti şi purificatoarele lamentaţii ale iubirii celeste, pentru a ajunge la cântecele de încântat moartea.
Prin munci şi zile, aşadar, şi uneori prin nopţi în care „omul lui Dumnezeu“ trudeşte să cureţe lumea, copaci şi fântâni, miraje din care se ispiteşte răul, omul însetat (de miracol, de adevăr?) pe care poeta îl smulge „din cleştele cerpământului“ şi-l îl târâie după sine spre o altă zare, poate spre biserica de aer în care o bătrână aduce în spinare visele, poate spre inima ei, ipotetică grădină de vară în care s-ar aghesmui sfinţii, însă reală „grădină englezească înainte de ploaie/ când fiece boboc murmură/ cântarea cântărilor“. Prin „înserarea cu umblet de femeie grea“, în dansul tăcerilor de o viaţă, cântarea cântărilor intonată prin ploaia şi roua iubirii, cu adoraţie: „Iubitul meu este ca marea/ tăcerile sale se sparg în auz/ valuri ce muşcă ţărmul/ sunt săruturile gurii sale/ cum pentru scoică talazul/ aşa sunt dezmierdările sale/ ca marea freamătă iubitul meu“, cu sfâşiere: „ca o corabie lovită/ geme inima mea“, cu dăruire totală: „Aşa cum cade un cap obosit de pe umeri/ zâmbind valurilor ce-l poartă/ ia-mă de păr şi târăşte-mă în lumile tale/ înger de peşteră/ rotunde hăuri de tăcere / din priviri îndelung vom vorbi/ jilavă mâna ta/ va răsfira o şuviţă de sânge/ şi târziu buzele tale/ je ne sais pas trahir/ şi întunericul fecund…“
Însă, cum zice poeta, „Uneori toamna/ nu e de ajuns/ atunci Preamilostivul/ închide pleoapa/ şi ninge“. Şi prin această ninsoare care purifică şi ridică iubirea în orizontul celest, ea intonează o altfel de Cântare a Cântărilor, o lamentaţie/ laudă Mirelui Ceresc demnă de marea poezie mistică, de o Teresa de Avila, cu o forţă poetică exemplară, cu acea profunzime metaforică pe care se clădeşte poeticitatea lirismului mistic: „cum stai Tu/ atât de aproape de dragoste/ în lumina ei/ eu/ eu/ nimic/ nu mai văd/ un vârtej mă dansează/ împinge în afară/ culoarea din sânge/ sângele din fusul de carne/ şi nevăzut/ nesimţit/ neştiut/ răstimpul“. O lamentaţie care vorbeşte deopotrivă despre suferinţă şi speranţă, o pendulare între neiertătoarea fierbere a sângelui care o face să cadă „în dragoste/ ca-ntr-un hău clocotind“ – şi-atunci „la ce bun/ atâta lumină/ aripi de înger/… rugile“ – şi serenitatea abandonului din zariştea „unde mestecenii ard/ flacără albă între flăcări albe“ acolo unde „se-ntâmplă/ venirea Ta“. Vieţuire între sfâşietoarea întrebare: „Şi dacă aş şti/ dacă într-adevăr aş şti/ ce Vrei de la mine/ ar fi mai uşor/ ar fi mai simplu/ ar durea mai puţin?“ şi ruga aproape christică: „ Îţi spun/ nu mă încerca/ încearcă-mă cu apă/ încearcă-mă cu foc/ cu dragoste/ nu mă încerca“. Zbucium neostoit până în clipa când se-ntâmplă venirea Lui, din care se-alcătuieşte acest tulburător poem: „braţele Tale/ ridicându-mă/ iubirea ta/ aprinde zăpada/ şi gheţurile pâlpâie/ eu/ topindu-mă în Tine/ din nou/ din nou acasă/ şi plâng/ şi mă iubeşti!, şi mă trimiţi din nou/ în lume/ şi dorul de Tine/ şi plâng/ unde e ziua/ când nimic/ nu ne va despărţi?“ Întrebare capitală pentru subtila trecere pe care poeta o face către acele cântece de încântat moartea, purtătoarea de chei ale marii treceri, pe „cea atât de frumoasă“. „Despre moarte numai de bine“, chiar dacă ne sfâşie spaima, chiar dacă nu i-am văzut silueta de ploaie şi ceaţă şi umbră, şi nu i-am „simţit pe buze mirosul reavăn“, chiar dacă pare simplu să treci dincolo. „Dar până acolo/ drumul/ dar până atunci frica“. Fiecare zi cu frica şi cu cântecul ei de îmblânzit pe cea neînduplecată, despre aceasta vorbeşte poezia Andreei Hedeş. „Ai dreptate să nu vrei să mori“, atâta vreme cât sufletul se-ncăpăţânează să nu se despartă de „cuibul lui de piele“, „ trupul cuminte/ permiţând în el/facerea/ morţii“. Nu e simplu să te baţi pentru „hălci de viaţă/ care te vor ucide“, să treci printre muritori „care încă mai mor/ şi cred că sunt vii/ ca un cântec sub fereastră/ când picură ploaia“, să te priveşti în oglinda morţii şi să vezi cum eşti cu adevărat. Căci moartea face parte din viaţă, e aici chiar dacă pare că „nimic nu moare“. E aici, prezentă în nevăzutul ei şi nevăzută în prezenţa-i perpetuă, soră geamănă vieţii. S-o cânţi şi să-o încânţi, ştiind bine că un asemenea exorcism nu e posibil pentru ea, ci doar pentru acela care ştie că orice drum duce spre moarte. E soluţia pe care ne-o propune Andreea Hedeş într-un discurs de o maturitate, sobrietate şi forţă lirică exemplare.
Să ne bucurăm de sosirea printre noi a unui poet adevărat, profund, stăpân pe mijloacele sale expresive.
Comentarii
Trimiteți un comentariu