Cronică nouă! De citit în numărul 3 al Revistei Luceafărul de Dimineață sau mai jos:
Arhitecturi parfumate
Andrea Hedeș
Zborul gâștei sălbatice, al lui Horia Bădescu, publicat la Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2016, ediția a II-a, necenzurată, e alcătuit dintr-un Preambul la ediția a II-a, urmat de romanul propriu-zis, format din două părți: Matei și, partea a II-a, Maria; Jurnalul unui călător rătăcit, revelând intimitatea atelierului traducerii acestui roman în limba franceză de către Gerard Bayo, itinerariul delicat al cartografierii romanului surprins în schimbul epistolar dintre autor și traducător; Ecouri critice la apariția volumului (Ed. Eminescu, București, 1989); Ecouri critice la apariția ediției franceze(Gallimard, Paris, 2000).
Roman multifațetat, Zborul gâștei sălbatice este romanul unei iubiri, romanul unei iubiri surprinse în deplina sa manifestare ca agape, phileo, storge și eros. Dincolo de aceste paliere ale iubirii surprinse, analizate în profunzimile textului și a căror incandescență uneori, irizări delicate alteori, care dau textura prețioasă volumului, Horia Bădescu dezvăluie și credința într-o iubire care umanizează și, cu îndelungă răbdare, împinge omul spre devenirea întru ființă. Este iubirea pentru vocația sa, literatura, care, ca parte a Frumosului, a Adevărului, poate salva umanitatea, deci poate salva lumea.
Roman parfum, sofisticat, intens, cu o compoziție arhitecturală,Zborul gâștei sălbatice învăluie cititorul în aura-i strălucitoare, purtându-l într-un multivers care dezvăluie la fiecare palier promisiunea unei lumi-oglindă în care acesta își poate înfrunta cunoscute sau nebănuite frânturi de sine.
E o invitație mai întâi, prin chiar titlul romanului, înspre o lume suavă și senzuală ca foșnetul mătăsii pictate cu zborul gâștei sălbatice: o chemare spre ceva aproape-departe, exotic, misterios, încărcat de simbol și metaforă.
Mai apoi e drumul, urcușul, „din ulița plină de praf” până la Pavilion, până la încăperea din vârful turnului, pe scările ce urcă în spirală și, de acolo, cerul înstelat, sau abisul din sufletul personajelor, sau lumile ce se deschid abia, dezghiocându-se precum „puii” Matrioșkăi din păpușa-mamă, devin tot atâtea direcții pe care cititorul poate alege să meargă. Și odată alegerea făcută, odată cu primul pas, în fața acestuia se etalează o lume atent, minuțios, cu măiestrie creată. Decorurile, personajele, atmosfera, fie ele alcătuite din câteva trăsături de penel, fie având arhitectura complexă a unei catedrale, captează cu aceeași intensitate esența binelui și a răului, a omenescului, a vieții și a istoriei, într-o necăutată, dar impresionantă dovadă de virtuozitate.
Din bine și rău, timp și istorie, viață și moarte, om și iubire este alcătuită carnația înmiresmată a acestui roman. În această țesătură vie, pulsația înmiresmată care dă imbold lumilor este o mantră-sentință: „Trebuie să trăiești! Cum o fi. Cum s-o putea. Fiindcă de aia e făcut omul, să trăiască!”. Chiar dacă „a exista și a rezista e uneori unul și același lucru”. Și, în mijlocul acestei datorii, aceea de a trăi, să încerce să găsească, să descopere dragostea, pe toate palierele ei. Doar că dragostea, în antiteză cu traiul acela „cum o fi”, „cum s-o putea”, nu se arată altfel decât totală. Deoarece doar ea mântuie lumea, o picătură din esența ei salvează, chiar amintirea ei dă curajul de a continua, indiferent cât de obscură este calea, cât de îndepărtată și necunoscută destinația.
Vom cita doar două din scenele care tratează diferitele manifestări ale dragostei dezvoltate în roman. Cea dintâi are loc în „pustietatea pârjolită a bărăganurilor” și surprinde gestul fragil și omenesc a doi condamnați la muncă silnică: „...acolo era dificil să te apropii de cineva, deși ar fi trebuit să fie invers. La început poate și din instinct de conservare. Erau și vinovați, și nevinovați, și oameni întregi, și lichele, și provocatori, și turnători. Nu puteai ști. Nu era bine! Tilea însă... Venise iarna. O iarnă aspră. Nici nu-ți vine să crezi cât de aspre pot fi iernile acolo! Pe mine mă luaseră vara și nici n-avusesem timp să le spun alor mei. Aveam haine subțiri... Și Tilea m-a ținut în paltonul lui, la pieptul lui, să nu îngheț. Doi oameni într-un palton, înțelegi?!”. Cea de-a doua, de incandescența unei doine în proză, surprinde poate cel mai intens moment dintre Matei și Maria:„Doamne, își spunea Maria ascultându-i vocea pasionată, eu am să-l iubesc pe omul ăsta! Omul ăsta care iubește cu patimă pietrele. Și copacii, și frunzele, și păsările. Pentru că nu se poate să nu le iubească dacă vorbește așa! Omul ăsta care e plin de iubire, care tremură după ea și n-o are. N-o are! O simt eu, o știu eu. Numai cei care n-o au, care n-au avut parte de ea pot vorbi așa! Că, dacă o ai, nu mai e vreme să tremuri de dragoste pentru pietre și pentru frunze și pentru păsări. Te ia cu ea, te seacă, te mănâncă de viu și tu ești fericit să te lași mâncat, rugându-te să nu se mai sfârșească niciodată chinul ăsta al ființei tale. Omul ăsta e bun, și e singur, și e pustiu. (...) Și eu știu, Doamne, cum e să fii singur, singur și pustiu, și să n-ai la cine să ți se închine sufletul, și cine să-ți spună o vorbă bună, care să știi că e a ta și numai a ta, și să-i simți mâna odihnindu-ți-se în păr sau pe obraz și să te bucuri de odihna aceea care e și odihna ta și să-i cauți podul palmei și să i-l săruți! Și nici eu n-am avut parte de omul acela lângă mine. Să fie omul meu! Și am rămas mereu pustie și singură și mi-am dorit moartea. Dar acum nu-mi mai pasă! Ajută-mă, Doamne, să-l iubesc! (...) Ajută-mă să-l fac să nu-i mai fie frică de moarte! Fiindcă el nu știe că dragostea și moartea și eternitatea sunt una și nici cum poate încăpea un veac într-o clipă și veșnicia într-o viață! Și nici nu-mi pasă dacă n-o să știe să mă iubească așa cum îl iubesc eu. Că bucuria darului e mai întâi bucuria celui ce-l face!”.Zborul gâștei sălbatice scris de Horia Bădescu este un roman maiestuos și miraculos, cu o inimă mateină, o căutare a iubirii și a rostului vieții asemenea căutării misteriosului Merula Agava Alciste din paginile sale.
Roman multifațetat, Zborul gâștei sălbatice este romanul unei iubiri, romanul unei iubiri surprinse în deplina sa manifestare ca agape, phileo, storge și eros. Dincolo de aceste paliere ale iubirii surprinse, analizate în profunzimile textului și a căror incandescență uneori, irizări delicate alteori, care dau textura prețioasă volumului, Horia Bădescu dezvăluie și credința într-o iubire care umanizează și, cu îndelungă răbdare, împinge omul spre devenirea întru ființă. Este iubirea pentru vocația sa, literatura, care, ca parte a Frumosului, a Adevărului, poate salva umanitatea, deci poate salva lumea.
Roman parfum, sofisticat, intens, cu o compoziție arhitecturală,Zborul gâștei sălbatice învăluie cititorul în aura-i strălucitoare, purtându-l într-un multivers care dezvăluie la fiecare palier promisiunea unei lumi-oglindă în care acesta își poate înfrunta cunoscute sau nebănuite frânturi de sine.
E o invitație mai întâi, prin chiar titlul romanului, înspre o lume suavă și senzuală ca foșnetul mătăsii pictate cu zborul gâștei sălbatice: o chemare spre ceva aproape-departe, exotic, misterios, încărcat de simbol și metaforă.
Mai apoi e drumul, urcușul, „din ulița plină de praf” până la Pavilion, până la încăperea din vârful turnului, pe scările ce urcă în spirală și, de acolo, cerul înstelat, sau abisul din sufletul personajelor, sau lumile ce se deschid abia, dezghiocându-se precum „puii” Matrioșkăi din păpușa-mamă, devin tot atâtea direcții pe care cititorul poate alege să meargă. Și odată alegerea făcută, odată cu primul pas, în fața acestuia se etalează o lume atent, minuțios, cu măiestrie creată. Decorurile, personajele, atmosfera, fie ele alcătuite din câteva trăsături de penel, fie având arhitectura complexă a unei catedrale, captează cu aceeași intensitate esența binelui și a răului, a omenescului, a vieții și a istoriei, într-o necăutată, dar impresionantă dovadă de virtuozitate.
Din bine și rău, timp și istorie, viață și moarte, om și iubire este alcătuită carnația înmiresmată a acestui roman. În această țesătură vie, pulsația înmiresmată care dă imbold lumilor este o mantră-sentință: „Trebuie să trăiești! Cum o fi. Cum s-o putea. Fiindcă de aia e făcut omul, să trăiască!”. Chiar dacă „a exista și a rezista e uneori unul și același lucru”. Și, în mijlocul acestei datorii, aceea de a trăi, să încerce să găsească, să descopere dragostea, pe toate palierele ei. Doar că dragostea, în antiteză cu traiul acela „cum o fi”, „cum s-o putea”, nu se arată altfel decât totală. Deoarece doar ea mântuie lumea, o picătură din esența ei salvează, chiar amintirea ei dă curajul de a continua, indiferent cât de obscură este calea, cât de îndepărtată și necunoscută destinația.
Vom cita doar două din scenele care tratează diferitele manifestări ale dragostei dezvoltate în roman. Cea dintâi are loc în „pustietatea pârjolită a bărăganurilor” și surprinde gestul fragil și omenesc a doi condamnați la muncă silnică: „...acolo era dificil să te apropii de cineva, deși ar fi trebuit să fie invers. La început poate și din instinct de conservare. Erau și vinovați, și nevinovați, și oameni întregi, și lichele, și provocatori, și turnători. Nu puteai ști. Nu era bine! Tilea însă... Venise iarna. O iarnă aspră. Nici nu-ți vine să crezi cât de aspre pot fi iernile acolo! Pe mine mă luaseră vara și nici n-avusesem timp să le spun alor mei. Aveam haine subțiri... Și Tilea m-a ținut în paltonul lui, la pieptul lui, să nu îngheț. Doi oameni într-un palton, înțelegi?!”. Cea de-a doua, de incandescența unei doine în proză, surprinde poate cel mai intens moment dintre Matei și Maria:„Doamne, își spunea Maria ascultându-i vocea pasionată, eu am să-l iubesc pe omul ăsta! Omul ăsta care iubește cu patimă pietrele. Și copacii, și frunzele, și păsările. Pentru că nu se poate să nu le iubească dacă vorbește așa! Omul ăsta care e plin de iubire, care tremură după ea și n-o are. N-o are! O simt eu, o știu eu. Numai cei care n-o au, care n-au avut parte de ea pot vorbi așa! Că, dacă o ai, nu mai e vreme să tremuri de dragoste pentru pietre și pentru frunze și pentru păsări. Te ia cu ea, te seacă, te mănâncă de viu și tu ești fericit să te lași mâncat, rugându-te să nu se mai sfârșească niciodată chinul ăsta al ființei tale. Omul ăsta e bun, și e singur, și e pustiu. (...) Și eu știu, Doamne, cum e să fii singur, singur și pustiu, și să n-ai la cine să ți se închine sufletul, și cine să-ți spună o vorbă bună, care să știi că e a ta și numai a ta, și să-i simți mâna odihnindu-ți-se în păr sau pe obraz și să te bucuri de odihna aceea care e și odihna ta și să-i cauți podul palmei și să i-l săruți! Și nici eu n-am avut parte de omul acela lângă mine. Să fie omul meu! Și am rămas mereu pustie și singură și mi-am dorit moartea. Dar acum nu-mi mai pasă! Ajută-mă, Doamne, să-l iubesc! (...) Ajută-mă să-l fac să nu-i mai fie frică de moarte! Fiindcă el nu știe că dragostea și moartea și eternitatea sunt una și nici cum poate încăpea un veac într-o clipă și veșnicia într-o viață! Și nici nu-mi pasă dacă n-o să știe să mă iubească așa cum îl iubesc eu. Că bucuria darului e mai întâi bucuria celui ce-l face!”.Zborul gâștei sălbatice scris de Horia Bădescu este un roman maiestuos și miraculos, cu o inimă mateină, o căutare a iubirii și a rostului vieții asemenea căutării misteriosului Merula Agava Alciste din paginile sale.
Comentarii
Trimiteți un comentariu