Vasile Vidican despre Orele aspre în Răsunetul cultural, aprilie, 2018
”Răsunetul cultural”
Ore de căutare
Așa cum preconizase criticul Horia Gârbea în finalul cronicii sale la „Cartea cu fluturi” a Andrei Hedeș (Editura Limes, 2008), registrul ideatic și stilistic abordat de poetesă nu s-a îmbogățit doar, ci a căpătat în timp profunzime și gravitate. Volumul „Aritmii” (Editura Neuma, 2015) a confirmat spusele criticului și avea să anunțe subtil febrilitatea căutărilor spirituale ale autoarei.
Astfel că volumul „Orele aspre” (Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2017) continuă cumva firesc traseul creator al Andrei Hedeș, revelând o acutizare a încercărilor de a exprima interioritatea într-o manieră sobră, gravă. Un prim aspect ce trebuie semnalat în cazul acestui volum este așadar esențializarea felului în care poezia redă tribulațiile creatorului. Atent construite, poemele din această carte propun o limpezirea a demersului creator.
Nu aș merge atât de departe încât să scriu despre vreo formă de „maturizare” lirică, dar aș sublinia faptul că în creația sa Andrea Hedeș se vădește a fi o exploratoare a spațiului poetic, o creatoare care cercetează posibilitățile liricii de a reda trăiri spirituale.
Volumul conține trei mari părți: „Zeul cel Blând”, „Trepte”, „Zeul cel crunt”, încununate de o ultimă parte, „El Expolio”, ce conține un singur poem – „Batjocorirea lui Iisus”. Se poate observa că nucleul volumului îl constituie relația umanului cu divinul. Dar perspectiva profund umană, încărcată de o pioșenie bine voalată, fac din versurile acestea pagini de rugăciune și căutare spirituală, un soi de pelerinaj liric ce stă, firește sub zodia căutărilor intense: „Îl caut/ ca unul din mulțime/ privind cu neputință/ chipu-I senin/ înălțat spre Tatăl, sigur de iubirea Sa” (p. 69), ruzultatul căutărilor neputând fi altul decât seninătatea, pacea.
Exceptând trimiterea la pictura lui El Greco, constatăm o îndepărtare voită a livrescului din volumului de față. Cărțile, fie ele și cărți sfinte, „se sfarmă/ de oboseală” iar degetele sfinților „se făinează” la atingerea cărții, pentru ca abia împrăștiată făina aceasta în raiul devenit tot mai mic, „cât să stea Preaînaltul/ într-un picior/ și să citească/ o carte sfântă/ cu coperți din piele/ catifelată/ de trudă”. (pp. 7-8) În alt loc, livrescul se confundă cu existența însăși, cu viața: „Încet/ se dau/ pagini/ la o parte/ răsfoind viața/ filă cu filă/ te vei depărta/ sau te vei așeza/ în carte?” (p. 14) Tot într-o manieră interogativă este constatată nevoia auctorială de a reda în cuvinte inefabilul, de a metamorfoza poezia în rugăciune: „Ce vei scrie acum/ despre îngeri și sfinți/ aici/ în locul tău de rugăciune?/ între pereții înalți ai acestui locaș/ peste care se surpă/ melancolia (...)” (p. 15)
După cum spuneam, perspectiva din care este privită relația omului cu divinul e una a umanului aflat în febrila căutare a echilibrului spiritual. Nu este întâmplătoare așadar redarea aceasta duală, a divinului. Zeul poate fi atât blând, cât și crunt, diferiți suntem noi și stările și incertitudinile noastre.
Iar singurătatea, cu temerile ei devine unul dintre agenții dezechilibrului și al îndepărtării de divin. De aceea, întâlnim versuri în volumul de față în care, cu largi trimiteri la psalmi, „Zeul cel Blând” este invocat ca apărător în fața solitudinii: „Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta/ și după mulțimea îndurărilor Tale/ șterge singurătatea mea și de însingurarea mea mă curățește/ că singurătatea mea o cunosc/ și însingurarea mea înaintea mea este pururea (...)” (p. 26)
Deosebit de interesant devine în economia volumului acest interludiu cu veleități de pasaj de sine stătător – „Trepte”. Biograficul, cotidianul irumpe în mod surprinzător, înfățișând lectorului viața, minusculele – dar semnificativele! – sale bucurii și interogații esențiale. Nu cred să fie întâmplătoare inserarea unor dialoguri purtate în aparență cu un copil. Inocența devine aici liant, factor important ce dă sens dialogului ce se desfășoară între diferitele părți constitutive ale volumului.
Dacă ar fi să inițiem un scurt excurs de natură psihobiografică, s-ar putea spune că divinitatea și propria maternitate constituie pentru autoare cele două mari aspecte care fac suportabilă „asprimea orelor”: „și ce-ți trebuie ție/ să muncești/ într-atât (...).” (p. 7) Iar volumul de față se dovedește a fi un exercițiu liric de echilibristică spirituală, de împăcare cu sinele, de transpunere în estetic a ceea ce (ne) frământă, versurile devenind pe parcursul lecturii mărturisitoare ale tribulațiilor cititorului însuși.
„Orele aspre” este fără îndoială una dintre cărțile importante de poezie ale anului 2017. Maniera gravă în care poetesa recurge la disecarea interiorității în relația sa cu divinul, felul în care spiritualitatea este transpusă în planul esteticului, irizarea versurilor cu imagini încărcate de semnificații, toate acestea contribuie la conturarea unui volum care se remarcă în spațiul poetic actual.
”Răsunetul cultural”
Ore de căutare
Așa cum preconizase criticul Horia Gârbea în finalul cronicii sale la „Cartea cu fluturi” a Andrei Hedeș (Editura Limes, 2008), registrul ideatic și stilistic abordat de poetesă nu s-a îmbogățit doar, ci a căpătat în timp profunzime și gravitate. Volumul „Aritmii” (Editura Neuma, 2015) a confirmat spusele criticului și avea să anunțe subtil febrilitatea căutărilor spirituale ale autoarei.
Astfel că volumul „Orele aspre” (Editura Neuma, Cluj-Napoca, 2017) continuă cumva firesc traseul creator al Andrei Hedeș, revelând o acutizare a încercărilor de a exprima interioritatea într-o manieră sobră, gravă. Un prim aspect ce trebuie semnalat în cazul acestui volum este așadar esențializarea felului în care poezia redă tribulațiile creatorului. Atent construite, poemele din această carte propun o limpezirea a demersului creator.
Nu aș merge atât de departe încât să scriu despre vreo formă de „maturizare” lirică, dar aș sublinia faptul că în creația sa Andrea Hedeș se vădește a fi o exploratoare a spațiului poetic, o creatoare care cercetează posibilitățile liricii de a reda trăiri spirituale.
Volumul conține trei mari părți: „Zeul cel Blând”, „Trepte”, „Zeul cel crunt”, încununate de o ultimă parte, „El Expolio”, ce conține un singur poem – „Batjocorirea lui Iisus”. Se poate observa că nucleul volumului îl constituie relația umanului cu divinul. Dar perspectiva profund umană, încărcată de o pioșenie bine voalată, fac din versurile acestea pagini de rugăciune și căutare spirituală, un soi de pelerinaj liric ce stă, firește sub zodia căutărilor intense: „Îl caut/ ca unul din mulțime/ privind cu neputință/ chipu-I senin/ înălțat spre Tatăl, sigur de iubirea Sa” (p. 69), ruzultatul căutărilor neputând fi altul decât seninătatea, pacea.
Exceptând trimiterea la pictura lui El Greco, constatăm o îndepărtare voită a livrescului din volumului de față. Cărțile, fie ele și cărți sfinte, „se sfarmă/ de oboseală” iar degetele sfinților „se făinează” la atingerea cărții, pentru ca abia împrăștiată făina aceasta în raiul devenit tot mai mic, „cât să stea Preaînaltul/ într-un picior/ și să citească/ o carte sfântă/ cu coperți din piele/ catifelată/ de trudă”. (pp. 7-8) În alt loc, livrescul se confundă cu existența însăși, cu viața: „Încet/ se dau/ pagini/ la o parte/ răsfoind viața/ filă cu filă/ te vei depărta/ sau te vei așeza/ în carte?” (p. 14) Tot într-o manieră interogativă este constatată nevoia auctorială de a reda în cuvinte inefabilul, de a metamorfoza poezia în rugăciune: „Ce vei scrie acum/ despre îngeri și sfinți/ aici/ în locul tău de rugăciune?/ între pereții înalți ai acestui locaș/ peste care se surpă/ melancolia (...)” (p. 15)
După cum spuneam, perspectiva din care este privită relația omului cu divinul e una a umanului aflat în febrila căutare a echilibrului spiritual. Nu este întâmplătoare așadar redarea aceasta duală, a divinului. Zeul poate fi atât blând, cât și crunt, diferiți suntem noi și stările și incertitudinile noastre.
Iar singurătatea, cu temerile ei devine unul dintre agenții dezechilibrului și al îndepărtării de divin. De aceea, întâlnim versuri în volumul de față în care, cu largi trimiteri la psalmi, „Zeul cel Blând” este invocat ca apărător în fața solitudinii: „Miluiește-mă Dumnezeule după mare mila Ta/ și după mulțimea îndurărilor Tale/ șterge singurătatea mea și de însingurarea mea mă curățește/ că singurătatea mea o cunosc/ și însingurarea mea înaintea mea este pururea (...)” (p. 26)
Deosebit de interesant devine în economia volumului acest interludiu cu veleități de pasaj de sine stătător – „Trepte”. Biograficul, cotidianul irumpe în mod surprinzător, înfățișând lectorului viața, minusculele – dar semnificativele! – sale bucurii și interogații esențiale. Nu cred să fie întâmplătoare inserarea unor dialoguri purtate în aparență cu un copil. Inocența devine aici liant, factor important ce dă sens dialogului ce se desfășoară între diferitele părți constitutive ale volumului.
Dacă ar fi să inițiem un scurt excurs de natură psihobiografică, s-ar putea spune că divinitatea și propria maternitate constituie pentru autoare cele două mari aspecte care fac suportabilă „asprimea orelor”: „și ce-ți trebuie ție/ să muncești/ într-atât (...).” (p. 7) Iar volumul de față se dovedește a fi un exercițiu liric de echilibristică spirituală, de împăcare cu sinele, de transpunere în estetic a ceea ce (ne) frământă, versurile devenind pe parcursul lecturii mărturisitoare ale tribulațiilor cititorului însuși.
„Orele aspre” este fără îndoială una dintre cărțile importante de poezie ale anului 2017. Maniera gravă în care poetesa recurge la disecarea interiorității în relația sa cu divinul, felul în care spiritualitatea este transpusă în planul esteticului, irizarea versurilor cu imagini încărcate de semnificații, toate acestea contribuie la conturarea unui volum care se remarcă în spațiul poetic actual.
Comentarii
Trimiteți un comentariu