Două cronici noi în nr.2 al Luceafărului. Cea la cartea domnului Dan Dănilă, se poate citi și aici http://www.revistaluceafarul.ro/index.html?id=3942&editie=161
Reinventând Paradisul
”Dan Dănilă este poet, traducător și artist plastic sibian, născut în 1954. Debutează în presa literară în 1973 în revista Transilvania. Este autorul a șapte volume de poezii proprii și a șase volume de traduceri din Rilke, Villon, Aichelburg, Seherg, Roth. Prezent în numeroase antologii și în presa literară internă și internațională cu poeme proprii, traduceri din germană, engleză și franceză, proză, eseuri și lucrări de pictură și grafică. Membru al USR, filiala Sibiu și al Exil-P.E.N. din Germania. Trăiește în Germania din 1990.” Aflăm de pe foaia de gardă a volumului de versuri publicat la editura Limes, Cluj-Napoca, în 2011, în colecția Magister.
Poemele din Atlantida există spun fiecare, în rama-i meșteșugită, o poveste, căci pasta lirică se desenează pe o pânză narativă, iar fiecare poveste înrămată este parte a unui tablou puzzle mult mai mare, reprezentând regăsita Atlantidă. Orice ramă/ te obligă, îți arată limitele, dacă nu le știai
Punerea în scenă e arta distanțelor, spune un ghid al Grădinilor Palatului Louvre. Dan Dănilă are acest dar, el este un jongleur cu distanțele, dar și cu sunetele, miresmele rare, culorile catifelate. Acestea sunt cărămizile lumii pe care o ridică, sunt bulbii prețioși din ai căror lujeri și muguri fantastici se țese un labirint de senzații, căci poetul este arhitectul grădinilor lirice suspendate în deșertul prezentului rămas pradă amăgitoarei Fata Morgan, poeme-grădină strălucind sub metafore ca sub rouă. Poetul este topograful memoriei străzilor spectaculoase, inguste sau abrupte, aplecate sau intortocheate... cand scriu, din memorie rasar cam toate strazile pe care le-am strabatut, si cele neasfaltate, de la tara, pe care umblam descult cand eram copil. mărturisește Dan Dănilă. Sunt străzi acestea, ale poeziei, pavate cu amintiri despre o altă orânduire, mai presus de praful stârnit de pașii trecători, sunt poeme-străzi, fiecare cu alt nume, fiecare cu altă poveste, ficare cu alt traiect, cu alt destin, mărginite de umbre, caligrafiate de soare, fiecare ducând altundeva și totuși în același loc: acasă. Dar este oare acest acasă acel abri, cămin, adăpost spre care tânjește orice călător? Sau este doar o altă Fata Morgana? Naufragiat între Est și Vest Naufragiații se recunosc/ în oricare port al lumii, poartă așchii din crucea/ catargului și o anumită vinovăție de supraviețuitori despuiat de iluzii Nici o patrie nu e mai presus și nici/ un turn crenelat nu e cel mai înalt în inimă. Pe aceste străzi, pe aceste alei de grădină, poetul .se plimbă cu o bufniță pe umăr. Nu, nu este bufnița Minervei ci aceea a zeiței tristeții care își desfășoară spectacular frământatele tristeți până la zorii aprinși pe care tot mereu îi destramă/ cocoșii.
Permanenta căutare a Ideii, a Idealului și realitatea îngerilor falși (..) bântuind coridoarele sufletului sunt sursa de tensiune, de contrast care ritmează volumul prin raporturile dintre plin și gol, dintre tristeți laminate și pelerinaje în copilărie, în Orient sau în Arcadia rezultatul fiind o polifonie a cappella, a răspunsurilor.
Lirica lui Dan Dănilă preferă cumințenia formei, fără a vorbi însă despre tufe de roze .Titlurile poemelor sau tablourilor, străzilor, sunt fiecare în parte întrebări existențiale, teme esențiale, neperisabile deci, cărora neliniștea căutărilor le-a dat o patină delicată. Uneori o mai bună filtrare a accentele livrești ori a nuanțele ușor emfatice ar nuanța linia melodică a unora dintre poeme, autorul lor neputând fi însă bănuit de poză ori prețiozitate.
Din instinct de supraviețuire, Dan Dănilă reinventează paradisul. El desenează o hartă, drumuri la fel de sinuoase și care atrag călătorii la fel de aventuroase și învăluite în mister precum Drumul Mătăsii. Dar paradisul este unul altfel, nu decrepit ci unul postmodern, este paradisul unui singur om însingurat, claustrat în propriul cerc Nici de-asupra, nici jos n-am stăpâni./ Nimeni nu mă așteaptă, nu sunt voci/ care ar încerca măcar să mă oprească.
Volumul Atlantida există este un atlas al grădinilor și străzilor interioare, o călătorie înspre timpul și spațiul dintre tine și/celălalt frate geamăn, ascunsul inimii .
Toate drumurile duc spre Atlantida, ne spune Dan Dănilă. Căci Atlantida există. Este celălalt nume al singurătății.
Reinventând Paradisul
”Dan Dănilă este poet, traducător și artist plastic sibian, născut în 1954. Debutează în presa literară în 1973 în revista Transilvania. Este autorul a șapte volume de poezii proprii și a șase volume de traduceri din Rilke, Villon, Aichelburg, Seherg, Roth. Prezent în numeroase antologii și în presa literară internă și internațională cu poeme proprii, traduceri din germană, engleză și franceză, proză, eseuri și lucrări de pictură și grafică. Membru al USR, filiala Sibiu și al Exil-P.E.N. din Germania. Trăiește în Germania din 1990.” Aflăm de pe foaia de gardă a volumului de versuri publicat la editura Limes, Cluj-Napoca, în 2011, în colecția Magister.
Poemele din Atlantida există spun fiecare, în rama-i meșteșugită, o poveste, căci pasta lirică se desenează pe o pânză narativă, iar fiecare poveste înrămată este parte a unui tablou puzzle mult mai mare, reprezentând regăsita Atlantidă. Orice ramă/ te obligă, îți arată limitele, dacă nu le știai
Punerea în scenă e arta distanțelor, spune un ghid al Grădinilor Palatului Louvre. Dan Dănilă are acest dar, el este un jongleur cu distanțele, dar și cu sunetele, miresmele rare, culorile catifelate. Acestea sunt cărămizile lumii pe care o ridică, sunt bulbii prețioși din ai căror lujeri și muguri fantastici se țese un labirint de senzații, căci poetul este arhitectul grădinilor lirice suspendate în deșertul prezentului rămas pradă amăgitoarei Fata Morgan, poeme-grădină strălucind sub metafore ca sub rouă. Poetul este topograful memoriei străzilor spectaculoase, inguste sau abrupte, aplecate sau intortocheate... cand scriu, din memorie rasar cam toate strazile pe care le-am strabatut, si cele neasfaltate, de la tara, pe care umblam descult cand eram copil. mărturisește Dan Dănilă. Sunt străzi acestea, ale poeziei, pavate cu amintiri despre o altă orânduire, mai presus de praful stârnit de pașii trecători, sunt poeme-străzi, fiecare cu alt nume, fiecare cu altă poveste, ficare cu alt traiect, cu alt destin, mărginite de umbre, caligrafiate de soare, fiecare ducând altundeva și totuși în același loc: acasă. Dar este oare acest acasă acel abri, cămin, adăpost spre care tânjește orice călător? Sau este doar o altă Fata Morgana? Naufragiat între Est și Vest Naufragiații se recunosc/ în oricare port al lumii, poartă așchii din crucea/ catargului și o anumită vinovăție de supraviețuitori despuiat de iluzii Nici o patrie nu e mai presus și nici/ un turn crenelat nu e cel mai înalt în inimă. Pe aceste străzi, pe aceste alei de grădină, poetul .se plimbă cu o bufniță pe umăr. Nu, nu este bufnița Minervei ci aceea a zeiței tristeții care își desfășoară spectacular frământatele tristeți până la zorii aprinși pe care tot mereu îi destramă/ cocoșii.
Permanenta căutare a Ideii, a Idealului și realitatea îngerilor falși (..) bântuind coridoarele sufletului sunt sursa de tensiune, de contrast care ritmează volumul prin raporturile dintre plin și gol, dintre tristeți laminate și pelerinaje în copilărie, în Orient sau în Arcadia rezultatul fiind o polifonie a cappella, a răspunsurilor.
Lirica lui Dan Dănilă preferă cumințenia formei, fără a vorbi însă despre tufe de roze .Titlurile poemelor sau tablourilor, străzilor, sunt fiecare în parte întrebări existențiale, teme esențiale, neperisabile deci, cărora neliniștea căutărilor le-a dat o patină delicată. Uneori o mai bună filtrare a accentele livrești ori a nuanțele ușor emfatice ar nuanța linia melodică a unora dintre poeme, autorul lor neputând fi însă bănuit de poză ori prețiozitate.
Din instinct de supraviețuire, Dan Dănilă reinventează paradisul. El desenează o hartă, drumuri la fel de sinuoase și care atrag călătorii la fel de aventuroase și învăluite în mister precum Drumul Mătăsii. Dar paradisul este unul altfel, nu decrepit ci unul postmodern, este paradisul unui singur om însingurat, claustrat în propriul cerc Nici de-asupra, nici jos n-am stăpâni./ Nimeni nu mă așteaptă, nu sunt voci/ care ar încerca măcar să mă oprească.
Volumul Atlantida există este un atlas al grădinilor și străzilor interioare, o călătorie înspre timpul și spațiul dintre tine și/celălalt frate geamăn, ascunsul inimii .
Toate drumurile duc spre Atlantida, ne spune Dan Dănilă. Căci Atlantida există. Este celălalt nume al singurătății.
Comentarii
Trimiteți un comentariu