7 - Adrian Munteanu

                       Cronică nouă în numărul 10 al Luceafărului de dimineață. De citit

                                                        aici

sau mai jos:

                                                            Balul uimirilor

               Douter de tout ou tout croire, ce sont deux solutions egalemant comodes, qui, l”une et l”autre, nous dispensent de reflechir...spunea undeva Henri Poincare.  Să fie o soluție aceea propusă de însuși Platon? În mirare (to thaumasein) stă adevărul (Theetet, 155d).

             ”(...) uimirea poate fi înțeleasă în mai multe feluri. Ea poate fi mirarea că un lucru s-a făcut sau este este altfel decât credeam, poate fi uimire față de un peisaj nebănuit de frumos sau de un tablou redând înțelesuri îndeobște ascunse și pe care privitorul le descoperă. Dar, mai este și o formă superioară de uimire (...), aceea când descoperi că ești o parte din cosmos, un fir de nisip în raport cu întregul pământ, ca să întrebuințăm o comparație ce nu cuprinde nici a miliarda parte din proporția noastră față de univers. Uimirea este o trăire care, pe cale de meditație, îți dezvăluie un colț din imensitatea și complexitatea Cosmosului în raport cu micimea noastră, și totuși având noi înșine complexitatea ce ne caracterizează ființa din multiple puncte de vedere.” Și totuși, uimirea nu se teoretizează. (Vasile Lovinescu). Ea se înveștmântă în vers: Râul uitării, revărsat în lume,/ Nerăbdător își desfășoară șalul,/ Ca să vestească-n neastâmpăr balul/ Uimirilor pierdute-n tandre brume. (Vreau să-mi arunc silabele). Uimirea se înveștmântă în vers, dar nu în orice vers, ci în această lucrare lirică de alteță ( A. I. Brumaru) care este sonetul. De ce sonetul? Pentru că sunt în mine și ritmul și măsura și muzica și impunerea și libertatea. Pentru că în bob mai cred, în veghea lui sublimă,/ În șoimul treaz ce-a săgetat sorocul,/ În brațul ferm ce îndârjește focul/ Și în noblețea graiului prin rimă. Pentru că toate acestea nu puteau fi adunate decât sub pecetea lui 7, ”șapte cărți de sonete în șapte ani consecutivi”  ”întrucât cifra șapte este și semnul lumii complete, al creației încheiate”...voia ce-a voit-o Adrian Munteanu.

                    7 este cel mai recent volum de sonete al poetului Adrian Munteanu, publicat de către Editura Arania, 2011, Brașov. Acest șapte magic, cel ce corespunde celor șapte trepte ale desăvârșirii și este imaginea și împlinirea unui răstimp, după cum precizează autorul. Versurile adunate în acest volum, nu îmbracă pur și simplu haina prețioasă, măiestrit lucrată a sonetului, miezul lor este unul  sălaș al nașterii tainelor blânde: elegii, meditații, incantații, acuarele diafane, oglinzi magice redobândind chipul originar al lumii, tușe decise ori plutire în pași de vals ele recompun, din cioburile prezentului orb, surd și mut, noblețea uimirii, copilăria lumii și a primelor întrebări: timpul și vremuirea, psalmul și cuvântul, iubirea și moartea. Noblețea graiului prin rimă poate fi asemuită poate doar solitarei, trudnicei, migăloasei arte numite gliptică. Gliptica este una din artele antice de imortalizare prin scobire pe oase, roci, cochilii, pietre nobile a unor motive geometrice sau figurative cu caracter simbolic, a unor evenimente sau stări afective. Este vorba de meșteșugul de gravare în adâncime și mai târziu în relief a pietrelor cu duritate mică, medie și mare în scopuri sigilografice ori de obținere a podoabelor (Wikipedia). Astfel, temele majore ale poeziei universale și ale poeziei lui Adrian Munteanu sunt lucrate după regulile acestei arte a minuției și răbdării (Mihai Gramatopol) sub formă de camee, de sigiliu, de monedă (da, sonetul ca monedă de schimb pentru suflet, pentru suflu, pentru suav). S-a spus, pe bună dreptate, că pentru gravarea unei camee era necesar tot atât timp cât cerea înălțarea unei catedrale (Mihai Gramatopol). Cameele realizate de Adrian Munteanu, lucrate în cercul magic al lui șapte, scot în relief straturile diferit nuanțate ale ideii ce caută să se nască, să ia corp de cuvânt, ale cuvântului întrupat în vers, ale cuvântului cântec și descântec, care alină și dezleagă, care făptuiește: Particulă-n oceanul de cuvinte,/ Cât mi-aș dori să le găsesc măsura,/ Să dau consaone-n praf stelar de-a dura (...),  Mă dor cuvinte sângerând sub frunte./ Le simt suflaea înecată-n fard; Clădesc cetăți din putrede cuvinte./ Silaba în mortarul gurii slute (...)/ Măcel de vorbe! Nu pot să ajute/ De glasul sterp să leg o rugăminte; La masa mea de scris un vers se zbate/ Să își urzească rostul și făgașul; migălite în sidef de scoică, precum în sonetele de un erotism suav: De-atunci ai păr de alge și oceanul/ Îți stă-n priviri ca-n el să mă înec. Pe gâtul tău am așezat colanul// De patimi dulci. În juru-mi toate trec,/ Dar îți mai sorb mirarea din limanul/ Ce a zidit un prag, să nu mai plec, Arde-ți veștmântul de năvalnic jar,/ Să te zidesc curată-n temelie,/ Aceeași Ană, pe un nou altar;Vino iubito-n Elohim cu mine, (...)// Împreunări cu revărsări de lavă/ Ne-or birui suflarea și ne-or ține/ În miticul altar din lumi divine/ purtat solemn pe frunze de agavă; ori în sticlă, gravând interogații fin-amare despre rost și vremuire: N-am înțeles cine mi-a scris venirea/ Nici cine sunt și n-am știut s-ascult/ De se aude-n pieptul meu iubirea; Vreau să mă schimb, dar nu mă las schimbat./ Totul revine, totul se întoarce./ Mi-e dat să pot din timp să mă abat?; Sub clopotul zidirilor rămase/ Se pierde urma mânjilor din stele; în geme cu duritate mare, reliefând noi geografii ale psalmilor: Când roșu vin va boteza belșugul/ Și grâul tainei va domni senin,/ Averea mea din suflet sfarmă jugul// Poverilor ca-n veci să mă alin/ Cu mila Ta ce-aprinde-n jariști rugul/ Amurgului, când voi dormi deplin; Să nu rămân în strâmba judecată/ Ce-o fac ades păcatului din noi!/ Când s-a întins pe chipuri ca o pată, // Au năvălit poverile șuvoi/ Și n-a mai fost răgaz pentru răsplată,/ Căci ne-am zvârlit uimirile-n noroi.Sigiliul pe care și-l lucrează Adrian Munteanu și care devine pecete regală peste acest răstimp al sonetului este șoimul și simbolul, esența lui, zborul: șoimul treaz ce-a săgetat sorocul, gonit de șoimul vrerii din înalt, șoimul cu privirea gravă... citus, altius, fortius.

             

                     Sonetele sub semnul lui 7 , lucrate cu micile unelte de gravare, cu acțiune de percuție, specifice solitarei arte, înmuiate din timp în timp în pulbere de diamant, au beneficiat mai apoi de răbdarea necesară obținerii unei calități excepționale a polisajului, măsură la fel de importantă și trudnică precum gravarea, suprafața sonetelor fiind răbdător lustruită, ele revelând și ocultând în același timp, stăruințe insolite, cum le numește poetul, tălmăcind în scris de aripi albe tot ce nu se spune.

                     Izgonitor de vorbe voi rămâne,/ Să nu alunge zbor de rândunică (...)//Dau la o parte lestul din rostirea/ Scuipată-n geamăt depărtat de-azur./ Lovesc în miezul lui spărgând zidirea// Și mii de cioburi se desfac în jur./ Ce a rămas în mine e uimirea,/ Un cuget simplu, roditor și pur.

                                                                                   Andrea Hedeș

                                                                                    6.10.2012 la Dej