Oameni - Mihai Mateiu

                        Cronică nouă în Mesagerul Literar și Artistic pe luna octombrie, de citit

                                                                    aici

sau mai jos:

                                                                                                                        Oameni. Fotografie de stradă.

                   Don’t take photos, tell stories (Nu face fotografii, spune povești) *, este una din regulile fotografiei, și mai cu seamă, ale fotografiei de stradă. „Ecuaţia e una simplă: stradă = oameni. Şi comportamentul oamenilor este cel care mă interesează cel mai mult: acţiuni, reacţii şi interacţiuni; emoţii, limbajul corpului, ineditul, umorul - şi acele momente rare, suprarealiste, care îmi fac ziua mai bună.”afirma Bryn Campbel ** A surprinde toate aceste lucruri despre care vorbește Bryn Campbell, într-o fotografie, este o adevărată provocare. Și totuși, o imagine face cât o sută de cuvinte. De aceea, a surprinde toate aceste lucruri în cuvinte (și nu multe) e un cu totul alt tip de provocare, un parcurs dificil, pe muchie de cuțit, care necesită încredere, echilibru, tehnică și inspirație.În volumul de povstiri Oameni, volumul de debut al lui Mihai Mateiu (Editura Casa de Pariuri Literare, 2011), instantaneele alb-negru sunt înlocuite în scris cu povestiri care păstrează tonul percutant al nonculorilor, întreaga paletă a griurilor derivate, departe, în acest caz, de a fi neutre, fiecare ton având rolul precis determinat, întreaga simfonie de griuri reliefând  culorile tari, saturate, ale instinctelor primare ce guvernează oamenii surprinși în cele 13 povestiri-instantanee ale volumului. ” Fotografia de stradă se situează în zona de suprapunere a fotografiei de artă cu fotojurnalismul” ***  Povestirile din volum au acest specific, ele surprind, documentează faptul divers, efemerul, banalul, cu fidelitatea camerei foto și cu detașarea...implicată a fotoreporterului, dar dincolo de lucrurile care doar par a fi în alb și negru, Mihai Mateiu plonjează în lumi microscopice, invizibile ochiului neexersat,  eșantionul clipei dezvelind abisul, punțile de hazard, astfel din spațiul public, prin definiție vast, din care provin personajele, scriitura basculează cititorul în intimitatea oamenilor ale căror chipuri le imortalizează Mihai Mateiu, este proximitatea față de un univers ce se deschide ca o gură a infernului la purtător. Moș  Crăciun, bunica murind, robotul, vânătorul, ixi, film, animal sunt personajele surprinse în ”momentul decisiv”, tot un termen din fotografie,  momentul decisiv înspre care curgea totul, în așteptarea căruia se puse în mișcare întreg angrenajul, minuscul, al unor destine mărunte aflate, fără a fi și conștiente de aceasta, în așteptarea acestui moment decisiv, singura izbucnire de viață sau de moarte din existența lor, cu efectul unui foc de paie, al  unui foc de artificii ori al unei bombe atomice reduse la dimensiunile faptului divers. Povestirile din Oameni sunt fie de tipul candid photography, caz în care subiectul nu știe că este fotografiat : Acolo îl întâlnise pe Kiss bacsi. Bătrânul purta întotdeauna cizme de cauciuc, pantaloni lungi și pulover, oricât ar fi fost de cald (aproape), fie în genul fotografiei realizate de Bruce Gilden, celebru pentru faptul că se apropie foarte mult de subiecții fotografiilor sale, așa cum întâlnim, de exemplu, în bunica murind: Acum pleoapele îi păreau lipite. În ultima săptămână slăbise cumplit, dacă era să mă iau după fața scofâlcită, cu gura surpată înăuntru și ochii afundați în orbite. Trupul îi era la fel de mare (...) M-a uluit corpul acela uriaș, moale, cu pielea incredibil de  albă și fină (...). Alteori, Mihai Mateiu renunță la griuri, la alb și negru, atunci când captează, reține pe hârtie culori care nu abat atenția de la povestire ci îi dau un impuls ori descoperă/ anticipează/ provoacă un joc al  identităților: pana albă a săgeții, albastrul neplauzibil din capătul ei, roșul aprins scurs peste cenușiul blănii – e o armonie incredibilă a culorilor, pe care o tulbură doar mirosul morții (vânătorul).Scriitura sa are fidelitatea și sinceritatea brutală a aparatului de fotografiat, a imaginii care nu este înfrumusețată, trucată, lucrată în Photoshop, care nu minte, dar și acele mărturisiri de o căutată și desăvârșită discreție ale unui mod de a vedea și de a înțelege lumea, de a citi povestea din spatele unui instantaneu, un filtru prin care povestirile ajung la cititor, chipuri de oameni, fiecare chip – un destin, o poveste.

               Despre Mihai Mateiu aflăm din paginile volumului său de debut, Oameni, că s-a născut în 1976 la Târgu-Mureş. Trăiește în Cluj de 13 ani, iar pentru a reuși asta, a făcut diverse munci: casier încasator la o companie energetică, gestionar al unui magazin de panificație, muncitor într-un atelier de înrămare, , librar, lipitor de afișe, coordonator de relații publice și evenimente. În 2003 Tribuna i-a publicat primele două povestiri. De atunci, textele sale au apărut în diverse reviste: Familia, Apostrof, Noua literatură, Tribuna, Magyar Napló, Helikon, Egophobia. Câteva proze scurte au ajuns în antologiile Az ev muforditasai 2008 (Magyar Napló, 2008), The Aesthetica Creative Works Annual 2009 (Aesthetica Magazine, 2009), Minimal (Mirador, 2009) şi Echinox (Echinox, 2011)

     * Citat preluat de pe http://incognito.mobi/blog/despre-fotografia-de-strada-1

·       ** „The equation is a simple one: streets = people. And it is people’s behaviour that most interests me: actions, reactions and interactions; emotions, body language, eccentricities, humour - and those rare moments of visual surrealism that can make one’s day.” Bryn Campbell, citat preluat de pe site-ul: http://www.in-public.com/BrynCampbell.

              http://www.artactmagazine.ro/despre-fotografia-de-strada,-cu-dorel-gaina.html

      *** Citat preluat de pe               http://www.artactmagazine.ro/despre-fotografia-de-strada,-cu-dorel-gaina.html

                                                           16.09.2012, la Dej, Andrea H.